Din cuprinsul articolului
În mijlocul unei petreceri aparent banale, o mamă și-a dat seama cât de subtil începe rușinea să prindă rădăcini în viața fetelor. Ce a urmat a fost o lecție despre limite, curaj și cum „bunele maniere” pot deveni cel mai toxic dintre obiceiuri.
Amy Beashel, scriitoare britanică și mamă a doi copii, povestește într-un articol publicat în The Guardian, pe 26 martie 2025, cum o simplă remarcă făcută de un bărbat în vârstă către fiica ei de 11 ani a declanșat un moment de reflecție profundă. Nu a fost un gest evident nepotrivit. Nu a fost agresiv. A fost doar… incomod. Dar exact în acele nuanțe se ascunde ceva mult mai periculos.
Complimentul care a schimbat atmosfera
Fiica ei, îmbrăcată într-un salopetă albastru închis, plină de entuziasm și poftă de dans, s-a trezit brusc privită „din cap până-n picioare” de un bărbat trecut de 70 de ani. A urmat o remarcă: „Ești o domnișoară tare atrăgătoare, nu-i așa?”
Pentru unii, poate părea inofensiv. Dar pentru fetița aceea, momentul s-a transformat într-unul de rușine profundă. Zâmbetul i s-a stins, umerii i s-au strâns, ochii i-au coborât spre podea. O mică încremenire, acel disconfort pe care multe femei îl recunosc imediat, pentru că l-au trăit.
Și totuși, mama n-a spus nimic. S-a simțit paralizată de ideea de a nu-l face pe bărbat să se simtă prost. Un mecanism vechi, transmis din generație în generație: mai bine taci, nu face valuri, zâmbește, treci peste.
Când politețea devine periculoasă
Abia mai târziu, după ce au plecat de la petrecere, Amy și-a cerut scuze fiicei. Nu pentru ce a spus bărbatul, ci pentru că ea, mama, a ales tăcerea. Pentru că a pus confortul unui străin deasupra emoției copilului ei. Și pentru că, fără să-și dea seama, i-a transmis lecția greșită: că trebuie să fie drăguță, chiar și atunci când nu se simte în siguranță.
„Mi-am dat seama că am tăcut de prea multe ori și eu”, scrie Amy. „De la bărbatul care mi-a urlat în stradă când aveam 12 ani, până la managerul care m-a pipăit pe fund când eram ospătăriță. N-am spus nimic. Am plecat. Și-apoi am plâns.”
Această recunoaștere nu e despre vină. E despre conștientizare. Despre cum „micile” gesturi, priviri, glume sau complimente pot modela ani întregi de rușine, tăcere și frică.
Discuții pe care nu le mai amânăm
Ce a urmat a fost o conversație reală în familie. Nu o discuție rigidă, educațională, ci o împărtășire sinceră a unor experiențe. Amy a vorbit deschis cu fiica ei, cu fiul și cu soțul, despre limite, despre dreptul de a spune „nu” și despre cât de mult contează să nu acceptăm ceva doar pentru că „nu e mare lucru”.
Împreună, au exersat răspunsuri:
– „Nu mă simt confortabil cu ce ai spus.”
– „Asta nu mi se pare amuzant.”
– „Te rog să nu mai faci asta.”
Poate părea simplu, dar pentru cineva crescut cu ideea că trebuie mereu să zâmbească, chiar și în fața disconfortului, aceste replici pot părea gesturi de răzvrătire. Și totuși, ele sunt primele forme de apărare reală.
De ce ne privește pe toți
Articolul lui Amy Beashel nu e despre o fetiță sau un bărbat în vârstă. E despre felul în care societatea încă tratează corpul și prezența feminină ca un teren public de comentat. Despre cum normalizăm gesturi neavenite sub scuza complimentelor sau glumelor. Și despre cum chiar și cele mai bine intenționate tăceri pot înrădăcina rușinea.
Pentru a înțelege cât de adânc sunt înrădăcinate aceste reflexe, merită menționat și un studiu realizat de Plan International UK, care arată că 66% dintre fetele cu vârste între 14 și 21 de ani au fost hărțuite verbal în public, iar 38% dintre ele spun că nu au spus nimic din teamă sau jenă. E un sistem al tăcerii, al „las-o că trece”, care începe exact din astfel de momente.
Nu-i frumos? Nu-i nimic
Dacă un copil învață că e în regulă să spună „nu” atunci când cineva îl face să se simtă inconfortabil, chiar și atunci când acel cineva e un adult „simpatic” cu ginul în mână, atunci deja se schimbă ceva.
Amy spune că, azi, o încurajează pe fiica ei să nu zâmbească în fața complimentelor nedorite. Să nu spună „mulțumesc” doar ca să nu fie considerată nepoliticoasă. Dacă cineva rămâne cu impresia că fata e „nepoliticoasă”? E în regulă. Nu e sfârșitul lumii. Poate fi, însă, începutul unei siguranțe mai profunde.
