Totul despre traumă. Cum ne afectează traumele emoţionale suferite în copilărie viaţa de adult

Totul despre traumă. Ultimii ani au adus pe agenda publică tot mai des discuţii despre felul în care ne afectează suferinţele trăite în copilărie, despre traumele care ne influenţează comportamentele şi acţiunile pe termen lung.

Am rugat-o pe Elena Solcan, psiholog şi psihoterapeut care lucrează şi cu copii instituţionalizaţi susţinuţi de Ajungem MARI, să ne ajute să înţelegem mai bine diferenţa dintre stres şi traumă, despre efectele pe care le au traumele asupra vieţii şi viitorului nostru şi despre cum putem gestiona efectele evenimentelor traumatice prin care am trecut.

Totul despre traumă. Ce este trauma

Asociația Americană de Psihologie definește trauma ca fiind orice experiență tulburătoare ce are ca rezultat frica semnificativă, neputința, disocierea, confuzia sau alte sentimente perturbatoare, suficient de intense pentru a avea un efect negativ de lungă durată asupra atitudinilor, comportamentului și altor aspecte relevante pentru funcționarea unei persoane.

Așadar, trauma emoțională este definită nu numai prin experiențele dureroase și înfricoșătoare, ci și prin impactul pe care acestea îl au asupra noastră și prin efectele pe termen lung.

În conformitate cu manualele de diagnostic, indiferent de vârstă, se poate vorbi despre expunerea la un eveniment traumatic atunci când o persoană a experimentat, a fost martoră la sau a fost confruntată cu un eveniment sau mai multe care au implicat moartea/amenințarea cu moartea, vătămarea corporală gravă, periclitarea integrității corporale proprii sau a altora.

Inițial s-a considerat că au potențial traumatic doar acele evenimente stresante, ieșite din comun, declanșate brusc, cum ar fi dezastrele naturale, cele provocate de om, războiul, actele teroriste etc. Ulterior, aria evenimentelor cu impact traumatic a fost lărgită, cuprinzând și acele experiențe repetate ce au devenit cotidiene în viața unor adulți sau copii, precum expunerea la violența familială ori comunitară, abuzul fizic sau sexual.

Diferența dintre stres și traumă

Deseori este necesară sublinierea distincției dintre termenul de stres și cel de traumă. În limbajul curent, cuvântul ”traumă” a început să fie folosit foarte des în contexte mai puțin potrivite. De exemplu, spunem „M-a traumatizat examenul/divorțul/schimbarea locului de muncă”, însă în literatura de specialitate acestea nu sunt considerate evenimente traumatice, ci mai degrabă factori cu potențial de generare a stresului.

Pe de o parte, stresul reprezintă diferența dintre ”ce se cere” (percepția persoanei asupra cerințelor exprimate față de sine într-o situație) și ”ce se dă” (percepția asupra resurselor personale necesare îndeplinirii cerințelor). Stresul ne poate ajuta să ieșim dintr-o zonă de confort, să dezvoltăm abilități și gradul de adaptabilitate. Pentru că stresul activează răspunsuri de tipul ”luptă” sau ”fugă”, în contexte diferite și trăit pe termen lung, poate provoca somatizări și mai apoi se poate croniciza.

De cealaltă parte, trauma presupune existența unei diferențe între factorii situaționali amenințători și capacitățile individuale de stăpânire. La acestea se adaugă sentimentele de neajutorare și lipsă de apărare, toate contribuind la o zdruncinare de durată a sensului și a înțelegerii de sine și a lumii.

Trauma presupune activarea mecanismelor de ”înghețare” sau ”fragmentare”. Astfel, în situații de abuz, copilul nu poate activa mecanismele de ”luptă” sau ”fugă” (nu poate fugi/lupta cu agresorul), iar impulsul normal de a face față stresului se blochează, apărând răspunsul de ”îngheț” (iar mai apoi de disociere).

Durerea copleșitoare și teama asociate traumei pot avea surse diferite. Uneori sunt rezultatul unui singur eveniment dramatic, alteori un răspuns la atitudinile și modalitățile de relaționare implicite din cadrul familiei, al școlii sau al contextului religios ori cultural.

Ce tipuri de experiențe pot fi traumatice

The Adverse Childhood Experiences (ACE) reprezintă cel mai mare și mai important studiu de sănătate publică, desfășurat pe o perioadă de 25 de ani; în cadrul acestuia au fost chestionați peste 17.000 de adulți în legătură cu expunerea lor în trecut la evenimente traumatizante. Cele zece experiențe adverse din copilărie care au fost luate în calcul în cadrul cercetării sunt: abuzul sexual, fizic, verbal, părintele bolnav psihic, părintele alcoolic sau dependent de o substanță, părintele condamnat la închisoare, pierderea unui părinte, violența domestică, neglijarea emoțională, neglijarea fizică.

În 2012 a fost efectuat sondajul experiențelor adverse din copilărie, printre studenții români. Rezultatele studiului arată o frecvență ridicată raportată

• a abuzului fizic (26,9%),
• a abuzului emoțional (23,6%),
• a abuzului sexual (12,7%),
• a neglijării fizice (16,5%)
• a neglijării emoționale (26,3%).

În total, 18% din studenți au raportat expunerea la cel puțin patru tipuri de ACE. Expunerea la alte disfuncționalități: 21,9% locuiau cu un părinte alcoolic, 17,4% au fost martori la un tratament violent al mamelor, 15,6% au experimentat separarea părinților și 12,9% au raportat că un membru al familiei avea o boală mintală. Experiențele adverse sunt asociate cu implicarea în comportamente de risc pentru sănătate: fumat, abuz alcool, consum droguri, tentative de suicid, fuga de acasă, parteneri sexuali multipli. Expunerea la un număr mai mare de experiențe adverse crește probabilitatea de a avea somatizări și probleme de sănătate mintală la vârstă adultă.

Studiul ACE reprezintă un pas extrem de important pentru înțelegerea mai profundă a factorilor ce influențează sănătatea. Lista factorilor cu potențial traumatic este mult mai lungă decât cea inclusă în acest studiu și poate include, de asemenea: rasism, bullying, violența fizică, traiul într-un cartier nesigur, schimbarea frecventă a locuinței, experiența de a fi martor al abuzului asupra unui membru al familiei sau al morții lui violente, câteva clipe de spaimă imensă că ai pierdut un părinte, supraviețuirea și recuperarea după un accident sever etc.

Astfel, se poate afirma că trauma, deși nu e este o prezență vizibilă, poate prelua controlul multor domenii ale vieții și, tocmai de aceea, nu se încadrează în categoria experiențelor pentru care să putem spune ”timpul le va vindeca”. Tăcerea, uitarea, ignorarea experiențelor traumatice trăite duc, mai devreme sau mai târziu, la deteriorarea calității vieții. Vestea bună este că există soluții, există abordări psihoterapeutice specifice.

Totul despre traumă. Efectele neglijării emoționale din copilărie

Când ne raportăm la cauzele traumelor, chiar dacă se face distincția între acte de comitere (lucruri care s-au întâmplat și nu ar fi trebuit să se întâmple – ex. abuzul) și acte de omitere (lucruri care nu s-au întâmplat și ar fi trebuit să se întâmple – ex. neglijarea afectivă), limitele între cele două categorii sunt, uneori, greu de conturat, ele coexistând, de multe ori, în mediile abuzive.

În cartea Mamă, tu unde erai atunci?, psihoterapeuta Jasmin Lee Cori descrie, pe larg, care sunt efectele neglijării emoționale din copilărie, efecte ce pot fi rezumate după cum urmează:

• Goluri la nivelul sentimentului propriei valori și al stimei de sine: a nu te simți valorizat, văzut sau în siguranță se transformă în ”Eu nu contez”, ”Ceva e în neregulă cu mine”; astfel, pilonul central în jurul căruia se construiește un sentiment sănătos de sine lipsește.
• Lipsa unui sprijin în copilărie face să fie absente capacitatea internă de autoajutorare și sentimentul de siguranță. Consecințele pot fi legate de prăbușire emoțională în situații dificile, sentimentul de copleșire la începutul procesului de învățare a unui aspect nou, sentimentul de incapacitate în a performa pe măsura așteptărilor.
• Dificultatea de a asuma și afirma propriile nevoi, deoarece acestea sunt asociate amintirilor dureroase în care aceste nevoi nu au fost împlinite; poate fi prezentă convingerea ”Nevoile mele sunt o povară”.
• Sentimentul de înfometare emoțională – poate exista o foame de iubire, ori o lipsă a dorinței de apropiere, ori o oscilare între cele două.
• Dificultatea de a accepta iubirea și de a menține relații intime.
• Singurătatea și sentimentul de neapartenență – sentimentul din copilărie că nu suntem iubiți este precursorul singurătății cronice.
• Neprocesarea emoțiilor – apărută atunci când o gamă de emoții nu este exprimată în mod liber acasă sau e exprimată doar de un părinte lipsit de autocontrol și când un alt adult semnificativ nu a ajutat la reglarea sau comunicarea sentimentelor.
• Sentimentul generalizat că niciodată nu e de ajuns sau al efortului permanent.
• Depresia – aflată în strânsă legătură cu pierderea, privarea, nevoile nesatisfăcute, lipsa afecțiunii, stima de sine scăzută, durerea și dezamăgirea, doliul și lipsa sprijinului.
• Comportamentele adictive, ca reacție la durere – se leagă de incapacitatea de autoalinare și autoreglare afectivă.
• Sentimentul de neputință, lipsa de siguranță, perfecționismul și critica de sine, dificultatea de găsire a propriei voci și d a urma pasiunea.
• Niveluri ridicate de anxietate.
• Alienarea față de propriul corp, degradarea sănătății
• Automutilarea, amnezia.

Campania Ajungem Mari

Vorbind despre trauma la copii, pe lângă definirea acesteia, a fost subliniat impactul major asupra dezvoltării psihoemoționale, dar și fizice a copilului; trauma afectează direct și indirect sănătatea fizică, prin asocierea sa cu suferința psihologică. Odată cu trecerea timpului manifestările se pot croniciza, alături de dezvoltarea de noi afecțiuni. Consecințele traumatice contribuie la deteriorarea foarte mare a funcțiilor fizice și psihice, iar consecințele netratate duc la perturbări serioase ale mecanismelor proprii de reglaj fizic și psihic, punând astfel bazele bolilor fizice și psihice – experiențele traumatice creează risc de dezvoltare a tulburărilor de natură fizică sau psihică. 

Sănătatea mintală este crucială pentru creșterea și dezvoltarea armonioasă a copiilor și adolescenților. Bazele sănătății mintale sunt puse în prima copilărie, iar de această investiție în sănătatea copiilor și a familiilor beneficiază societatea în întregime.

Copiii instituționalizați resimt trauma de abandon extrem de greu și de dureros. Au nevoie de ajutor specializat ca să lupte pentru a-și vindeca rănile adânci prezente în sufletele lor. Programul Ajungem MARI a ajutat până acum 287 de copii și tineri instituționalizați să beneficieze săptămânal de ședințe de psihoterapie, iar în prezent 70 de copii sunt incluși în proiect. Oricine poate sprijini programul de psihoterapie cu ajutorul unei donații pe site-ul asociației: Donează lunar pentru terapie – Ajungem MARI.