Sfatul psihologului: cum le vorbim copiilor despre război?

Războiul din Ucraina ne-a adus în fața unor situații pe care nu credeam că le vom mai trăi vreodată. Însă cea mai delicată situație este expunea copiilor la noțiunea de război. Unii au șansa să vadă cu ochii lor ceea ce au învățat și au auzit din cărțile de istorie.

Însă, majoritatea dintre noi, ne confruntăm cu o întrebare grea, plină de insecurități și temeri: cum le explicăm copiilor ce este războiul?

Sfatul psihologilor este să ne înarmăm cu calm și să explicăm copiilor cu un ton prietenos realitatea.

Psihoterapeutul relaţional Gaspar Gyorgy ne oferă o perspectivă mai amplă despre cum putem aborda acest subiect delicat.

Copilul invizibil din noi este speriat și plin de incertitudini

„Este dificil și dureros să vorbim cu copiii despre război, într-atât încât, pentru unii dintre noi, cuvântul „război” este de nepronunțat. Și asta pentru că dincolo de ceea ce vedem la știri, în corpurile și mințile noastre zac îngropate suferințele strămoșilor care au cunoscut, atât de bine, spaima și teroarea războiului. Copilul invizibil din noi este speriat și plin de incertitudini, iar copiii din viața noastră au nevoie să înțeleagă ce se întâmplă, ce înseamnă și cum se face față unui război”.

Psihoterapeutul relaţional Gaspar Gyorgy subliniază importanța exteriorizării emoțiilor, indiferent că ești adult sau copil. Însă acest aspect este cu atât mai important pentru copii, iar lăsându-i să își exteriorizeze gândurile și emoțiile – aceștia vor putea comunica mai ușor cu un adult.

„Indiferent de vârstă, este important ca atât copiii, cât și adolescenții să știe că emoțiile, trăirile și gândurile lor au sens pentru noi. Că nu le vom minimaliza sentimentele și nici nu le vom întoarce spatele. Copiii au nevoie să găsească siguranță în relația cu noi, adulții, indiferent că suntem părinți, bunici, unchi, profesori, doctori sau psihologi. Ei se vor simți în siguranță, dacă pot să comunice cu noi, dacă reușim să ne asumăm vulnerabilitatea și curajul, cu demnitate.

1. Are sens să fie confuzi, să plângă și să adreseze multe întrebări (la care noi avem de găsit răspunsuri potrivite vârstei lor).
2. Are sens să-și exprime emoțiile și trăirile prin cuvinte, curiozități și reacții somatice, de variate feluri.
3. Are sens să ne spună că nu le este frică, dar să observăm la ei comportamente haotice sau manifestări rigide.
4. Are sens să ne întrebe despre trăirile noastre și noi să le răspundem în așa fel încât să ne verbalizăm onest emoțiile, fără să le negăm sau să le exagerăm.
5. Are sens să le povestim care sunt opiniile noastre despre război, despre victoriile strămoșilor noștri și să-i încurajăm să ne vorbească despre cum văd ei această crudă realitate.
6. Are sens să empatizeze, până la lacrimi, cu poporul ucrainean și cu rușii care protestează împotriva războiului.
7. Are sens să ne întrebe ce putem face dacă războiul ajunge și la noi, cum ne putem proteja sau unde ne putem refugia (iar avem de găsit răspunsurile potrivite).
8. Are sens să ia personal tot ceea ce se întâmplă și să-și facă griji pentru sine, familie și prieteni.
9. Are sens să ne întrebe cum anume îi putem ajuta pe cei care se refugiază în țara noastră sau cum îi putem susține pe cei care deja sunt victime ale războiului.
10. Are sens să nu-i expunem la știrile de ultimă oră, mai ales dacă sunt mai mici de 7-8 ani, și să-i ferim de imaginile care ne fac și pe noi, adulții, să lăcrimăm.
11. Are sens să le citim povești despre lupte în care binele învinge și să le explicăm cât de important este să-și exercite dreptul la vot, pentru a nu lăsa ca țara să ajungă în mâinile oamenilor care nu dau dovadă de umanitate și nu știu să protejeze binele comun.
12. Are sens să-i încurajăm să povestească cu bunicii despre vitejii din familiile noastre și să-i lăsăm să-și imagineze cât suntem de puternici împreună.
13. Are sens să le vorbim despre inteligența relațională și despre cum ajung oamenii să lupte inutil; pentru că le este greu să folosească cuvinte și să păstreze un dialog pentru a rezolva conflictele.
14. Are sens să lăcrimăm când povestim cu copiii și adolescenții, să normalizăm vulnerabilitatea umană, să-i încurajăm să ne unim forțele pentru binele comun – prin rugăciune, meditație, donații, acte de caritate etc. – și să le consolidăm credința că violența nu este o alegere constructivă.
15. Are sens să repete anumite întrebări, să le revină anumite îngrijorări și să caute confortul în brațele noastre.
16. Are sens să ne raportăm față de întreaga situație considerând-o un context potrivit pentru a purta conversații dificile, a ne cultiva curajul, compasiunea și conectarea.
17. Are sens să le păstrăm copiilor rutinele obișnuite de masă, joacă, somn, învățătură, sport și distracții.
18. Are sens ca acei copiii care au mai trăit diferite pierderi să reacționeze mai intens față de semenii lor care nu cunosc durerea pierderii; și poate chiar să solicităm ajutorul unui psihoterapeut,” a explicat psihoterapeutul relaţional Gaspar Gyorgy