Semnificația ramurilor de salcie

Semnificația ramurilor de salcie în satul tradiţional românesc. Creştinii ortodocşi şi greco-catolici sunt astăzi în duminica Floriilor, zi care aminteşte de intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim ultima dată înainte să fie răstignit.

Semnificația ramurilor de salcie

Credincioşii care au participat astăzi la Liturghie au primit ramuri de salcie sfinţite printr-o rugăciune specială, rostită de preoţi la sfârşitul slujbei, în amintirea întâmpinării Domnului în cetatea Ierusalimului cu ramuri de finic.

Despre semnificaţia ramurilor de salcie în satul tradiţional românesc – muzeografa Mirela Stângă, de la Muzeul de Artă Populară din Constanţa.

Mirela Stângă: Ramurile de salcie se duceau la biserică pentru a fi sfințite, le așezau la porți, la ferestre, la strașina casei sau la icoană, sub formă de coroniță. Salcia sfințită de Florii avea un rol foarte important. Cu ea se atingeau copiii pe creștet pentru a crește sănătoși. Cine înghițea trei mățișori de salcie era ferit de dureri de gât tot anul. De asemenea, se spunea că cel care vrea să nu îl doară mijlocul, trebuia să se încingă cu o ramură de salcie verde.

Semnificația ramurile de salcie de la Florii și ce trebuie să facem cu ele după ce se usucă

Prima mențiune a ramurilor purtate de creștini la praznicul Floriilor o regăsim în Jurnalul Egeriei, o pelerină din Europa vestică, ce a vizitat Țara Sfântă spre sfârşitul secolului al IV-lea. Jurnalul ei este un document deosebit de important pentru istoria bisericii, deoarece informațiile referitoare la practicile liturgice, la ierarhia bisericească sau la sărbătorile bisericești ne ajută să reconstituim epoca respectivă. Astfel, Egeria consemnează faptul că, de Florii, credincioșii urcau în Muntele Măslinilor cântând rugăciuni și purtând ramuri în mâini:

„Când se apropie ceasul al unsprezecelea, se citeşte locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri şi stâlpări de finic au întâmpinat pe Domnul, zicând: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului». Şi îndată se ridică episcopul şi tot poporul şi atunci se merge din vârful muntelui numai pe picioare. Căci tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne şi antifoane şi răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!». Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care – mici fiind – îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul”.

Până în zilele noastre, urmând modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, la finalul Sfintei Liturghii din această Duminică, preotul să se binecuvânteze ramurile de salcie. Deși în Sfânta Scriptură citim că Mântuitorul a fost întâmpinat la intrarea în Ierusalim cu ramuri de finic, în funcţie şi de clima ţării în care s-a statornicit această tradiție, s-au folosit şi alte ramuri: de salcie, măslin sau chiar liliac. Tradiţia spune că poporul român a ales salcia, deoarece ea imită cel mai bine gestul de plecare smerită în faţa Mântuitorului lumii.

Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul tradiţional, gospodarii păstrează salcia binecuvântată chiar și după ce se usucă, împodobind cu ea icoanele, uşile sau ferestrele caselor.