A lovi o femeie sau pe cineva neajutorat nu este decât o dovadă de proastă creștere, nu denotă decât lipsă de educație și frustrare. Chiar și probleme psihice.
Violența nu are niciodată scuze. Într-o femeie nu dai. Și punct. Într-un copil nu dai. Și punct. Probabil că aceste lucruri ar trebui învățate și la școală, fiindcă o parte din societatea românească a picat duminică testul empatiei.
O știre încă din zorii zilei s-a viralizat rapid. Daniela Crudu, o tânără cunoscută pentru comportamentul dezinvolt, lipsit de inhibiții, ajunsese la spital după o bătaie cruntă aplicată de iubitul său. Iar o parte din cetățenii români și chiar o parte dintre jurnaliști s-au exprimat în mediul online cum că ar fi ok ce a pățit fosta prezentatoare TV. Că a ”meritat-o”, deoarece ar fi de moravuri ușoare, în viziunea acestor români.
Spiritele s-au dezlănțuit și mii de opinii pro și contra au fost scrise pe Internet. Un cunoscut psiholog român a scris pe pagina domniei sale de Facebook de ce este total greșit să vedem violența vreodată ca o soluție.
Redăm și noi părerea avizată a psihologului Gabriel Diaconu. Și garantăm de aici, de la Doctorul Zilei, că nimeni, niciodată, în niciun context, nu ”merită” să fie bătut. Cu atât mai puțin cineva în dezavantaj fizic. Și nu, bătaia nu e ”ruptă din Rai”. Această expresie este probabil cea mai mare aberație perpetuată de ani de zile în familiile din România.
Când un om folosește violență fizică împotriva unei femei,
Când o lovește, când o traumatizează,
Când o înspăimântă, o copleșește,
Când creează, fie și pentru câteva secunde, iminența săvârșirii vieții sau integrității sănătății celei pe care o victimizează,
Nimic,
Dar nimic,
N-ar trebui să lase loc de echivoc.
Sunt psihiatru în țara asta de 10 ani, și medic de 15 ani. De-a lungul vieții mele am cunoscut zeci de mii de oameni, fiecare cu povestea lui. Și am ascultat, niciodată identice, niciodată la indigo, poveștile de supraviețuire a mii de femei, unele dintre care au fost chinuite, cu cruzime, de parteneri de viață. Altele care au fost hărțuite, persecutate, tratate inuman de agresorul, sau agresorii lor. Mult prea rar, când s-au îndreptat spre familie, familia a știut ce să zică, sau ce să facă. Mai mult, am avut situații în care – fie din motive culturale, pecuniare, fie parte a unui ecosistem de violență extinsă – femeia bătută a fost ”trimisă înapoi”, sau lăsată pe străzi de oameni care-ar fi trebuit să-i fie alături.
Am întâlnit femei care, ca urmare a bătăilor, au rămas cu varii infirmități. Majoritatea dintre ele suferiseră schimbări durabile ale personalității în urma violențelor suferite. Și un procent apreciabil aveau, pe lângă stări depresive, forme de tulburare de stress post-traumatic cronică. Multe dintre ele dezvoltaseră obiceiul de-a-și trata simptomele cu medicamente prescrise în (ne)cunoștință de cauză de alți medici, sau din relativă empatie date pe sub tejghea de diverse farmacii.
Mai puțin de 5% din această serie de cazuri se adresaseră vreodată Poliției. Și, dintre cele care au făcut-o vreodată, un procent aidoma infim mi-au povestit că au avut o experiență utilă, ba chiar – la limită – conversația cu ”organul” le făcuse și mai mult rău. S-au simțit umilite suplimentar. Au fost tratate cu dispreț, suspiciune și paternalism. Au renunțat, frecvent, la plângerea făcută, ca mai apoi să ofere – prin asta- argument suplimentar că de multe ori acuzația de violență făcută de o femeie partenerului de viață e de fapt un tertip, un ”mijloc” de-a se răzbuna pe bărbat. O minciună.
Filosofia polițienească, încă remanentă, e că femeia, până la proba contrarie, ”a contribuit și ea cu ceva”, a ”făcut” și ea ceva care să ”toarne gaz pe foc”.
Normal ar fi ca poliția să respecte procedurile, să-i ofere victimei întregul sprijin. Să o ajute să fie evaluată medical. Să primească asistență psihologică și comunitară.
Încă suntem departe de normal. La nivelul legilor, și declarațiilor făcute de autorități, și ”pașilor legislativi” luați, poți să observi o tendință (mai mult de ochii soacrei) de-a pune în aplicare prevederile legii 217/2003, conjunct la Convenția Istanbul de prevenire a violenței domestice/ împotriva femeii. Dar la nivelul practicilor, persistăm în indiferență, letargie și dezinteres. Doar vârful piramidei problemei ajunge, vreodată, în instanță. Și doar un procent din făptași vor fi – cu ajutorul legii – scoși din aria proximă victimei, acolo unde reprezintă un pericol și o amenințare.
De anul trecut a fost implementat un mecanism nou pentru obținerea unui ”ordin de protecție” provizoriu, pe care-l poate emite chiar polițistul, chiar și fără acordul victimei. Este ceea ce am numit ”ordinul de protecție 3.0”. Varianta 2.0. a fost OP ”cu celeritate”, unde varianta anterioară de OP 1.0. dura, uneori, și câteva luni de zile, sau nu rezolva practic nimic devreme ce obliga, unde nu existau alte variante, victimă și agresor să continue să locuiască în aceeași casă.
În varianta 3.0, pentru prima oară, a fost implementat și un instrument care operaționalizează ”riscul” vădit de agresor în ”iminent” vs. ”non-iminent”, care completează și contra-validează observațiile polițistului, la rândul lor înscrise pe o fișă de prezentare.
Ordinul care stabilește normele de aplicare este în vigoare de un an. Problema este că, încă, este insuficient. Fenomenul violenței domestice nu a fost curbat, sancționat, tratat la nivelul cauzelor, doar consecințelor. Și numărul județelor unde există infrastructura și logistica necesare ajutorului dat femeii victimă a violenței domesticele continuă să fie mic, iar practica polițienească, și judiciară, ne-uniforme și imprevizibile.
Am simțit nevoia să scriu toate cele de mai sus după ce-am citit, oripilat, varii reacții juisante, persiflante, disprețuitoare, superficiale, la adresa agresiunii pe care a suferit-o Daniela Crudu. Este IRELEVANT cine este Daniela Crudu, cu ce se ocupă Daniela Crudu, care e ocupația ei, care i-o fi trecutul sau ce se spune, povestește, diseminează despre ea în spațiul public, cu sau fără participarea ei. Este o falsă dihotomie să spui că ”femeile bune nu pățesc asta”. La limită este o clasificare perversă care inversează raportul victimă/ agresor, și spune că dacă o femeie mănâncă bătaie, și se îmbracă într-un anumit fel, practică o anumită meserie etc, înseamnă că n-ar trebui să fie protejată de lege, sau să se bucure de drepturi.
Vă aduc aminte că, nu e mult timp de atunci, când Maria Olaru și-a lansat cartea de memorii în care povestește de corecțiile fizice pe care le primea în cantonament, când vorbește de pedepsele pe care le sufereau gimnastele române, unii jurnaliști au opinat că ”acesta este prețul performanței”, și că victima/ sau victimele, dacă n-au vorbit atunci, ar fi bine să tacă.
Crima cu violență, sau violența infracțională, nu au termen de prescripție, oricât și-ar dori unii. Și femeia victimă a violenței poate fi oricine. Poate fi femeia ”demnă de disprețul” urbei, femeia ”păcătoasă”, femeia ”degenerată”. Dar poate fi și mama ta, sora ta, colega ta de slujbă. Poate fi fiica ta. O lege bună trebuie să îndeplinească dezideratul de-a reconcilia lumile, adică să fie bună și pentru majoritate, dar și pentru minoritate. Sunt legi care adresează, spre exemplu, problema violenței sexuale împotriva copilului. Majoritatea copiilor nu vor fi victimizați sexual, și totuși avem o lege pentru asta. Trei din patru femei vor suferi cel puțin o dată în viață o formă de agresiune, sau iminența unei agresiuni cu sau fără violență fizică. Și – în România – una din trei femei este victimă a violenței fizice, psihice, emoționale, ocupaționale. Printre ele, astăzi, o starletă de televiziune. Care este la fel de cetățean, și în egală măsură egală, cu diverși ziariști ori comentatori, în fața legii, conchide psihologul Gabriel Diaconu.
