Din cuprinsul articolului
Povestea veteranului de război de 100 de ani, care trăiește cu un glonț lângă inimă de opt decenii. „Organismul i l-a acceptat”
România este o țară cu oameni extraordinari! Cu ocazia Zilei Naționale, Consiliul Județean Prahova și-a propus să prezinte viețile unor oameni de execpție, în cadul proiectului „103 ani de România, 103 prahoveni emblematici”.
Povestea incredibilă a veteranului de război Ștefan Buzoianu din Cheia a emoționat pe toți cei care au au auzit de ea.
Povestea veteranului de război de 100 de ani, care trăiește cu un glonț lângă inimă de opt decenii
„În ianuarie va împlini 101 ani, iar pentru noi rămâne bucuria de a-l fi întâlnit și „călătorit“ împreună prin paginile unei istorii mai puțin cunoscute. Poate prin astfel de povești, prin mărturiile pline de suferință ale acestor oameni, reușim să înțelegem mai bine cât de scump a fost plătită libertatea acestei țări”, se arată în comunicatul Consiliului Județean Prahova.
Ștefan Buzoianu din Cheia s-a născut în 1921, la trei ani de la Marea Unire, în perioada grea de după război. A copilărit într-o familie cu zece copii, la poalele Munților Ciucaș, locul în care s-a întors rănit de pe front și unde și-a întemeiat o familie.
A copilărit într-o familie cu zece copii, la poalele Munților Ciucaș, locul pe care l-a simțit tot timpul „acasă“. Aici a ales să trăiască, aici s-a reîntors rănit de pe front, aici a ales să-și întemeieze o familie și tot de aici va pleca atunci când i se va închide și ultima filă a unei vieți plină de încercări. A fost încorporat în februarie 1942, iar războiul l-a purtat până la Novorossiisk.
A fost împușcat în cel de-al Doilea Război Mondial, iar de opt decenii trăiește cu un glonț, fixat în vecinătate inimii, cu care s-a ales în luptele contra rușilor. Organismul i l-a acceptat.
Un glonț care i-a perforat plămânul și i-a ajuns lângă inimă, în timpul războiului
Nea Fane, cum îi spun toți cunoscuții, a făcut școală doar până la 12 ani, iar de la 15 ani s-a angajat la Fabrica de mucava, unde a lucrat până în 1941. În februarie 1942 i-a venit ordinul de încorporare. Războiul l-a purtat până la Novorossiisk.
Poveștile cu drumul, cu camarazii de război, cu toate momentele de atunci sunt multe și le-a tot povestit, de-a lungul vremii, de parcă s-au întâmplat ieri.
Ori de câte ori este întrebat de momentele trăite la ruși, nu omite episodul în care a fost „vizitat“ de moarte și în care s-a trezit cu un glonț în spinare. Un glonț care i-a perforat plămânul și i-a ajuns lângă inimă. A fost scos din tabăra de luptă și târât de ceilalți soldați pe o poiană de unde a fost preluat de sanitari.
„Rana a simțit-o ca pe o arsură, o căldură, după cum ne-a povestit. A zăcut într-un șanț, în stare de semi conștiență, recuperat de sanitarii din spatele liniei de front. A avut noroc că, în retragere a trecut un camion unde a fost înghesuit cu alți răniți.
A ajuns pe o plajă unde așteptau îmbarcarea și unde a stat o noapte. Când au sosit vapoarele a fost consultat de un medic german, care l-a curățat și pansat în condițiile de atunci. Era rănit în zona plămânului și respira foarte greu. Apoi, a fost improvizat un fel de ponton și când i-a venit rândul să plece, aviația rusă a început bombardarea vaselor”, a povestit Dragoș Buzoianu, nepotul veteranului.
„A fost balamuc mare. Spitalul de campanie era format din niște barăci, eram ținuți pe paie, a fost vai de noi. Eu respiram întrerupt, dar am avut zile. Am stat peste o lună în spital, iar, ulterior, comisia de evaluare a decis să revin pe front”, a povestit și Ștefan Buzoianu.
„Suferința trăită diferă mult de istoria scrisă”
Odată cu terminarea războiului a revenit la „vatră“, unde și-a regăsit familia și unde mama sa care era și moașă, cunoștea tot rostul plantelor și era știută în zonă ca având „leac“, i-a fost principalul medic. L-a îngrijit până i s-a închis rana și a putut respira neîntrerupt. De scos glonțul, medicii s-au opus rând pe rând, spunându-i că i-ar face mai mult rău.
Viața și-a urmat cursul. Nea Ștefan și-a întemeiat propria-i familie, iar anii ce au venit l-au găsit ca pe toți ai locului: fie la câte o fabrică din zonă, fie pe la pădure, fie la câmp. Dar cel mai mult i-a plăcut la cosit, bucurându-se nespus atunci când primea o coasă în dar. Își refăcea puterile cu câte o gură de țuică și cu aerul de munte.
„A fost un om cumpătat, un om blând, însă vorba-i vorbă. Știam că nu trebuie să ne repete dacă ne cerea să facem ceva. Am crescut cu poveștile lui și, da, sunt altceva decât ceea ce găsim prin cărți. Suferința trăită diferă mult de istoria scrisă”, a mai spus nepotul preferat al lui nea Fane, Dragoș Buzoianu.
