Povestea unui divorț care nu a mai avut loc: „Vreau să divorţăm! Am observat durerea din ochii ei.” Răspunsul femeii l-a făcut să-și dea seama că făcea o mare greșeală

„Am ajuns acasă într-o seară, soţia mea îmi pregătea masa. Am luat-o de mâna şi i-am spus: „Am ceva să îţi spun”. S-a aşezat şi a început să mănânce în linişte. Am observat durerea din ochii ei. Nu ştiam ce să îi spun, dar trebuia să îi împărtăşesc gândurile mele. „Vreau să divorţăm!”, am deschis subiectul cu calm. Nu părea a fi enervată de cuvintele mele. Din contra, m-a întrebat liniştită “de ce?”

Am evitat să îi răspund şi asta a enervat-o. A aruncat tacâmurile şi a început să ţipe la mine: „nu eşti bărbat!”.

În acea seară nu am mai discutat. Ea plângea şi vroia să ştie ce s-a întâmplat cu căsnicia noastră. Însă nu puteam să îi ofer un răspuns satisfăcător; mă câştigase o altă femeie, Jane. Nu o mai iubeam. Îmi era milă de ea! Mă simţeam vinovat, aşa că m-am apucat să redactez un contract de divorţ în care renunţam la casă, la maşină şi la 30% din acţiunile companiei mele. S-a uitat la contract şi l-a rupt în bucăţele. Femeia cu care petrecusem 10 ani devenise un străin pentru mine. Mă simţeam prost că îi irosisem timpul, resursele şi energia, dar nu puteam să îmi retrag cuvintele de dragoste pentru Jane. A început să plângă în faţă mea, fapt care m-a liniştit. Ideea divorţului mă obseda de câteva săptămâni şi acum devenise mai clară şi mai bine conturată.

A două zi am ajuns acasă foarte târziu şi am găsit-o scriind ceva. Nu am mâncat, m-am dus direct la culcare şi am adormit rapid pentru că petrecusem o după-amiază obositoare cu Jane. Când m-am trezit ea încă scria. Nu mi-a păsat aşa că m-am întors şi m-am culcat la loc. Dimineaţă mi-a prezentat condiţiile ei de divorţ: nu vroia nimic de la mine, dar îmi cerea să depunem actele peste o lună de zile. În această luna trebuia să ne străduim să ducem o viaţă cât mai normală. Motivul ei era simplu: fiul nostru avea nişte examene dificile peste o luna şi nu vroia să îl stresăm cu vestea divorţului.

Mi s-a părut rezonabil ceea ce ea îmi cerea, dar a mai inclus o condiţie. Mi-a cerut să îmi amintesc momentul când am dus-o în braţe peste prag în noaptea nunţii noastre. Vroia că în fiecare dimineaţă din timpul acelei luni să o duc în braţe din dormitor până la uşa de la intrare. Am crezut iniţial că e nebună. Că să putem să trăim civilizat în ultimele noastre zile împreună, am acceptat cererea ei ciudată.

I-am spus şi lui Jane despre condiţiile ciudate ale soţiei mele… A început să radă zgomotos şi mi-a zis că e absurd. „Indiferent la ce trucuri va apela, trebuie să accepte divorţul”, mi-a spus dispreţuitor.

Eu şi soţia mea nu mai avusesem niciun fel de contact fizic de când anunţasem divorţul. Aşa că atunci când am dus-o în braţe în prima zi, eram amândoi destul de stângaci. Fiul nostru aplaudă în spatele nostru, „Tati o duce pe mami în braţe!”. Cuvintele lui m-au durut amarnic. Am mers aproape 10 metri cu ea în braţe. Şi-a închis ochii şi mi-a şoptit: „Nu îi spune fiului nostru despre divorţ.”

A doua zi, ne-a fost mai uşor amândurora. Ea s-a aşezat cu capul pe pieptul meu. Puteam să îi simt parfumul bluzei. Mi-am dat seama că nu mă mai uitasem la femeia asta atent de foarte mult timp. Am observat că nu mai era tânăra. Avea riduri fine pe faţă, iar părul ei începuse să albească. Căsătoria noastră îşi pusese amprenta asupra ei. Pentru un minut, m-am gândit la ceea ce am putut să îi fac.

În a patra zi, când am ridicat-o, am simţit un sentiment de intimitate. Această era femeia care îmi dăruise 10 ani din viaţa ei. În a cincea şi a şasea zi, am realizat că începusem să mă apropii din nou de ea. Nu i-am spus acest lucru lui Jane. Devenise mai uşor să o ridic pe măsură ce treceau zilele. Poate că acest antrenament mă făcuse mai puternic.
Într-o dimineaţă, încerca să aleagă cu ce să se îmbrace. A încercat câteva rochii, dar nu a găsit niciuna care să îi vină. A suspinat : „toate rochiile mi-au rămas mari”. Atunci am realizat că slăbise atât de mult încât acesta era motivul pentru care o ridicăm mai uşor.

Apoi mi-am dat seama… adunase atât de multă durere în inima ei. Fără să îmi dau seama, am întins mâna şi i-am mângait capul. Atunci a intrat pe uşa fiul nostru şi mi-a spus că este momentul să o iau în braţe pe mami. Momentul în care o luăm în braţe pe mami devenise o parte importantă a vieţii sale. Soţia mea i-a făcut semn să se apropie şi l-a luat în braţe. Am luat-o în braţe şi am dus-o până în hol. Mâna ei era aşezată pe gâtul meu uşor şi natural. Eu am ţinut-o strâns în braţe. Exact că în ziua nunţii noastre.

Mă întrista că slăbise atât de mult. În ultima zi, când am ridicat-o în braţe nu am putut să fac niciun pas. Fiul nostru plecase deja la şcoală. Am ţinut-o strâns şi i-am zis că nu observasem până acum că viaţă noastră ducea lipsa de momente de intimitate. Am plecat spre birou, am ieşit din maşină fără să o încui. Îmi era teamă că dacă mai întârzii un minut o să mă răzgândesc. Am urcat scările. Jane mi-a deschis uşa şi i-am spus: „îmi pare rău, nu mai vreau să divorţez”.

S-a uitat la mine nedumerită şi mi-a atins fruntea. „Ai febra?” I-am dat mâna la o parte şi i-am repetat că nu mai vreau să divorţez. Căsnicia mea era plictisitoare pentru că nu mai puneam preţ pe micile detalii ale vieţii noastre, nu pentru că nu ne mai iubeam. Mi-am dat seama că vreau să o duc în braţe în fiecare dimineaţă până când moartea ne va despărţi. Jane mi-a tras o palmă zdravănă, mi-a închis uşa în nas şi a început să plângă. Am plecat şi m-am oprit la o florărie că să îi comand un buchet de flori. Vânzătoarea m-a întrebat ce să scrie pe bileţel. I-am zis să scrie: „te voi purta în braţe în fiecare zi până când moartea ne va despărţi”.

Când am ajuns seară acasă mi-am găsit soţia moartă ţinând buchetul de flori în mâini şi cu un zâmbet pe buze. Soţia mea se lupta cu cancerul de câteva luni şi fusesem atât de ocupat cu Jane încât nici n-am observat. Ştia că o să moară curând şi vroia să mă salveze de la o reacţie negativă a fiului meu în cazul în care mă decideam să bag divorţ. Cel puţin în ochii fiului meu… sunt un soţ iubitor.

Micile detalii ale vieţii noastre sunt cele cu adevărat importante într-o relaţie. Nu contează casa, maşina, proprietăţile, banii. Acestea creează un mediu propice pentru a ne face fericiţi, dar nu sunt motivul fericirii.

Găseşte timp pentru a fi prietenul soţiei sau soţului tău şi fă acele mici lucruri care creează intimitate. Fă astfel încât să ai o căsnicie fericită! Dacă nu dai mai departe, nu ţi se va întâmplă nimic.