Venită pe lume cu handicap și cântărind doar 1.600 de grame, doctorița Liliana Pădure și-a dedicat viața recuperării neuromotorii a copiilor prematuri. Prima lecție pe care o primește familia în cabinetul ei este una de psihologie.
„Reacții de sprijin existente, super, bravo! Ex tensie clară a brațelor prezentă, apa rent mai lentă pe dreapta. Ușoară tensiune în piciorul stâng, bine! Abducție restrânsă poate și pentru că se opune” . Suntem în cabinetul doctoriței Liliana Pădure, medic primar recuperator și managerul Centrului Național Clinic de Recuperare Neuropsihomotorie Copii „Dr. Nicolae Robănescu” din București.
„Copilul ajunge să fie așa cum îl vede mama”
Pacientul este un bebeluș prematur pe care mama l-a adus pentru prima dată la consultație. Piciul începe să plângă, dar experimentata doc toriță îi oferă una dintre multele jucării pe care le are la îndemână. Înșiruirea de vorbe rostite de medic o sperie însă pe mama copilului care-și stăpânește cu greu lacrimile. Doctorița se ocupă simultan de amândoi. „Mama trebuie să-și privească puiul cu bucurie. Copilul citește puterea pe chipul mamei. Deși nu arată, cei mici își dau seama când mama lor suferă. Copilul ajunge să fie așa cum îl vede mama”, o învață doctorița pe femeie.
De altfel, lecția privind atitudinea potrivită pe care familia care are un copil cu dizabilități ar trebui să o adopte este prima pe care doctorița o „predă” . Prima și ce mai importantă, spune ea. „Părinții mei m-au așteptat șapte ani. M-am născut la 7 luni, într-o comună de lângă Pitești, cântărind 1.600 de grame și cu o malformație congenitală, care în limbaj de specialitate se traduce prin sechele la maladia Ombredanne (mama a făcut gripă în primele luni de sarcină). Dacă ar fi existat ecograf, malformația s-ar fi văzut și poate mama nu m-ar fi ținut. Dumnezeu a vrut așa”, mai spune medicul. Boala care i-a afectat mâna și piciorul drept nu a împiedicat-o să scrie, să coasă și să tricoteze, iar mai târziu să urmeze medicina, să-și ia un doctorat și să ajungă manager de clinică, dar și să aducă pe lume două fete, care au ales să fie tot doctorițe.
„Numele ales de părinți a fost Luminița. Eram lumina ochilor lor. O rudă a fost trimisă să mă declare la sfat, cum era pe vremea aceea. Persoana respectivă a uitat numele, astfel că până la urmă am ajuns să mă cheme Liliana. Nimeni până în clasa a VIII-a nu s-a uitat în acele acte. În catalog figuram ca Luminița Nicolescu. Totul a fost descoperit când am vrut să dau admiterea la liceu. Singura marcă era malformația la mâna și piciorul drept”, povestește medicul.
Micuții născuți înainte de vreme trebuie consultați cu atenție până a se decide programul de recuperare. În imagini, dr. Liliana Pădure cu un copil născut prematur
Lecție de la tată: „Să nu accepți mila”
Mama a fost devastată de faptul că fetița se născuse cu „defecte”. „Țin minte că spunea: nu puteți să-mi tăiați mie mâna și să i-o puneți ei? Dar eu nu voiam asta. Am o amintire foarte timpurie de la trei ani și jumătate, în care mama stătea lângă patul meu și plângea, iar eu nu mă puteam uita în ochii dumneaei, dar știam că suferă. Mă uitam în jos și îmi tot așezam rochița. Aveam o rochiță albă cu ciupercuțe, făcută dintr-o perdea veche, n-am să uit niciodată”. De la tată a învățat o lecție de viață pe care de atunci încoace o tot aplică. „Eram în clasa a III-a, în vizită la o mătușă care a sărit să-mi taie bucata de carne din farfurie. Tata a obiectat cerându-i să mă lase să o tai singură. Mătușa a insistat, iar tata s-a ridicat de la masă spunând că nu poate rămâne într-o casă în care fiica sa nu este tratată ca un copil normal. Și am plecat împreună. Acasă m-a luat de umeri și m-a privit în ochi spunând: să nu accepți niciodată mila pentru propriul defect. Ți-l porți pentru că ești în stare. Și atunci m-am simțit puternică”.
Opțiunea pentru facultatea de pediatrie a venit firesc pentru că îi plăceau mult copiii, explică doctorița. După absolvire, posturile scoase la concurs erau două la leagănele de copii și unul la recuperare. A ales recuperarea pentru că voia să lucreze în spital. Și timp de 15 ani a lucrat la Spitalul Județean din Pitești, punând pe picioare secția de recuperare.
Prematurii trebuie recuperați de la 4 luni
După 1995, a ajuns în București, la Centrul Național Clinic de Recuperare Neuropsihomotorie Copii „Dr. Nicolae Robănescu”. Anual, prin mâna doctoriței trec mii de copii prematuri sau cu traumatisme provocate de diferite accidente. „La prematuri, cel mai bine e ca recuperarea să înceapă de la 4 luni, după punerea diagnosticului. Vin copii cu hipoxie, cu hemoragie craniană, depistată sau nu la ecografie sau pur și simplu copii cu ușoare întârzieri în achizițiile neuromotorii. Copilul nu-și vede defectul, de aceea atmosfera familială este de importanță covârșitoare pentru tratamentul care se adresează în primul rând ariei motorii din creier. Asta înțeleg greu părinții, iar unii nu mai vin”. Instituirea precoce a tratamentului este esențială. „Co pilul e ca un cozonăcel pus la copt. În momentul în care te-ai născut la 7 luni, înseamnă că focul nu a fost potrivit și nu te-ai copt cum trebuie”, descrie medicul pe înțelesul tuturor. Sunt și cazuri de prematuritate depistată abia la vârsta de 6 ani, atunci când copilul merge la școală, care se pot recupera.
3.000 de cazuri pe an
În fiecare an, Centrul Național de Recuperare Neuropsihomotorie primește circa 3.000 de copii cu deficiențe, veniți de cele mai multe ori de la secțiile de terapie intensivă ale spitalelor. Majoritatea sunt cazuri de paralizii cerebrale. Patologia nu se reduce aici. În centru sunt tratați și copii cu sechele după accidentele auto sau cu afecțiuni neuro-musculare. Centrul are de la kinetoterapeuți, specialiști în psihomotricitate, logopezi până la psihologi, fizioterapeuți și ergoterapeuți. Aceștia din urmă îi ajută pe copiii care au dificultăți în manevrarea jucăriilor cu mâinile. (Daniela Serb)
