Plictiseala, una dintre „cele mai patologice” stări ale ființei umane. 3 semnificații ale acesteia în viața personală, socială și profesională

Plictiseala, una dintre „cele mai patologice” stări ale ființei umane. 3 semnificații ale acesteia în viața personală, socială și profesională.

Erich From, sociologul și psihanalistul format în cadrul Școlii de la Frankfurt, care a inspirat generații întregi de psihologi și cititori prin munca și lucrările sale, prezintă plictiseala în trei contexte definitorii: existența individuală interioară, viața socială și activitatea profesională.

Este cunoscut faptul că un efect secundar provocat de perioadele de restricții pandemice a fost conștientizarea apăsătoare a stării de plictiseală trăite în diverse forme de mulți oameni, „prizonieri” în propriile case.

Erich Fromm explică de ce, în societatea modernă în care abundă formele de divertisment și în confortul locuinței, e posibil un astfel de sentiment.

„În anumite culturi în care viața este foarte confortabilă, dar în care plictiseala s-a dezvoltat destul de mult avem mai multe sinucideri și cazuri de schizofrenie decât în alte țări în care există mai mult contact cu realitatea, chiar dacă realitatea e tragică, pentru că tristețea și tragedia sunt mai ușor de suportat decât plictiseala”, precizează acesta.

În cărțile „Patologia normalității” și „Din dragoste de viață”, publicate la Editura Trei, Fromm dezvăluie ce se ascunde, de fapt, în spatele unui concept privit ca un sentiment superficial temporar, dar care este una dintre „cele mai patologice” stări ale ființei umane.

Ce este plictiseala și ce ne spune despre noi înșine și propria existență?

Este pasivitate, explică Fromm. Dar nu în sensul lipsei unei activități, ci în acela al lipsei de contact cu noi înșine și cu ce ne face cu adevărat să ne simțim vii, prezenți și implicați, cu potențialul nostru intelectual și emoțional de a crea lucruri și acțiuni cu sens pentru noi și ceilalți.

„Plictiseala nu este decât expresia lipsei de contact cu lumea și cu iubirea”, spune autorul cărții „Patologia normalității. Contribuții la știința omului”, subliniind că această pasivitate „ne ucide și
ne deprimă și ne poate chiar umple de ură”.

Antidotul se regăsește în fiecare persoană în parte și este format din resursele interioare cultivate.

„Dacă o persoană nu are resurse în sinea sa de a se implica într-o activitate vitală, de a produce ceva sau de a se folosi de capacitățile sale intelectuale, atunci va percepe plictiseala ca pe o povară, ca pe un obstacol, ca pe o paralizie pe care nu va fi capabilă să și-o explice singură. Plictiseala este una dintre cele mai rele forme de tortură. Este un fenomen foarte modern și se răspândește rapid. O persoană care cade pradă plictiselii și nu este capabilă să se apere de aceasta se va simți foarte deprimată”.

Despre plictiseală, într-o viață socială aparent activă

Rutina poate combate plictiseala, iar zilele pline de evenimente, întâlniri sociale și profesionale ajută în acest sens, adaugă Fromm. Însă el atrage atenția și invită la reflecție, în același timp: oare energia pe care o investim cu atât de mult devotament în a acoperi fiecare minut al existenței cotidiene nu este, de fapt, expresia unei evadări repetitive dintr-o existență lipsită chiar și de aspirația potențialului sau a sentimentului de împlinire personală?

„O mare parte din ceea ce facem este o încercare de a ne împiedica să admitem că suntem plictisiți. Amintiți-vă sentimentul stânjenitor care vă suprinde atunci când v-ați uitat la un film stupid sau când v-ați înecat plictiseala în alt mod. Amintiți-vă mahmureala care vă cuprinde atunci când vă dați seama că ceea ce ați făcut ca să vă distrați v-a plictisit de moarte, și că nu v-ați folosit timpul, ci mai degrabă l-ați omorât. Un lucru remarcabil legat de cultura noastră este că facem orice să economisim timp, dar, odată ce l-am economisit, ni-l omorâm pentru că nu găsim altceva mai bun de făcut cu el”.

Plictiseala la muncă: sens, valoare personală și relații umane

Tot în opinia celebrului autor, munca poate deveni tot atât de mult o expresie a suferinței și a alienării de sine, mascată într-o fază incipientă de plictiseală. El oferă, în cartea „Patologia normalității”, exemplul unui experiment sociopsihologic creat de Elton Mayo la Uzinele Hawthorne din Chicago, în 1924. Premisele porneau de la identificarea surselor de motivație pentru a crește productivitatea angajatelor care asamblau telefoane, experiment derulat cu acordul acestora.

Proiectul a durat 5 ani, au fost introduse diferite variabile ca recompense, printre care s-au numărat schimbări benefice ale mediului de muncă, pauze de odihnă, mâncare și băutură gratuită în timpul acestora, programul redus cu jumătate de oră datorită acestor pauze.

Toate au dus, într-adevăr, la creșterea productivității. Însă Mayo a mers mai departe și a vrut să afle ce se întâmplă dacă aceste beneficii sunt ulterior retrase. Surprinzător, productivitatea și
eficiența nu au scăzut, din contră, au crescut. Pe tot parcursul experimentului, a descoperit cercetătorul, cauzele acestor creșteri și al diminuării ratei absenteismului au stat în cu totul altă parte: în aspectul social al muncii, al validării personale și al conexiunii umane.

Primul și cel mai important factor a fost acela că muncitoarele s-au simțit auzite, vocea lor a fost ascultată atunci când au făcut sugestii despre experiment și acestea au fost puse în practică. În plus, aveau un scop dincolo de munca în sine, care era important nu doar pentru ele, ci pentru muncitorii din întreaga fabrică: implicarea și rezultatele proiectului. Acestora adăugându-se și crearea unor relații autentice de interacțiune socială, bazate pe prietenie.

Pornind de la acest exemplu, Fromm oferă cititorilor un nou motiv de a reflecta despre rostul muncii: Crește ea producția și consumul? Sau promovează ea dezvoltarea și creșterea altor ființe
umane? Pentru că, spune el, atunci când recompensele muncii înseamnă doar mijloace financiare de a crește consumul, acesta devine plictisitor în cele din urmă.

Cu adevărat împlinitoare și productive ar fi „creșterea activității, dezvoltarea personalității și sporirea competențelor”, ca o formă de echilibru personal. „Cred că ființa umană nu este ea însăși decât atunci când se exprimă pe sine, atunci când face uz de puterile din interiorul său.

Dacă nu poate face acest lucru, dacă viața stă doar în posesiuni și uz, și nu în „a fi”, atunci omul degenerează; el devine un lucru; viața lui devine fără rost; devine o formă de suferință”, încheie Erich Fromm, autor al peste 11 cărți publicate la Editura Trei.