Din cuprinsul articolului
Plantele medicinale au jucat un rol crucial în istoria umanității, fiind utilizate de mii de ani în diferite culturi pentru tratarea diverselor afecțiuni. Iată o privire asupra utilizării plantelor în antichitate:
Din antichitate si până în zilele noastre, preoti, alchimisti și întelepti au cercetat și au folosit virtuțile plantelor, forța lor tămăduitoare, pentru a alina suferințele oamenilor.
Vechii alchimiști au demonstrat că din plante se pot extrage diverse substanțe care se pot transforma în tincturi, uleiuri esențiale, ce conțin oligoelemente și săruri minerale care, folosite cu inteligență, vor constitui medicamente naturale, care au calitatea de a vindeca și a fortifica organismul uman.
Plantele medicinale în antichitate. Povești mai puțin cunoscute
Tradiții populare și culturi antice:
- China: Plante precum ginsengul, reishi și rădăcina de lemn dulce erau utilizate pentru întărirea sistemului imunitar și reducerea stresului.
- India (Ayurveda): Turmericul, neemul și ashwagandha au fost folosite secole la rând pentru tratarea inflamațiilor, diabetului și anxietății.
- Europa: Mușețelul, sunătoarea și menta erau populare pentru tratarea durerilor de stomac, insomniilor și răcelilor1.
Descoperirea proprietăților terapeutice:
- În Egiptul antic, aloe vera și papirusul erau utilizate pentru tratarea afecțiunilor și îngrijirea rănilor.
- Hippocrate, considerat părintele medicinei moderne în Grecia antică, a studiat și documentat proprietățile terapeutice ale plantelor.
- Ayurveda din India a dezvoltat cunoștințe vaste despre plantele medicinale, inclusiv Ashwagandha, utilizată și astăzi pentru tratarea stresului și anxietății.
Pionierii cercetării științifice:
- Carl Linnaeus a dezvoltat sistemul de clasificare a plantelor.
- Paracelsus a introdus conceptul de utilizare a substanțelor active din plante în medicină.
- Samuel Hahnemann a fondat homeopatia.
- Cercetarea asupra plantelor medicinale a continuat să se dezvolte rapid în secolul al XX-lea.
Plantele medicinale au fost și rămân o comoară a naturii, iar utilizarea lor în medicină este incontestabilă.
Cum se faceau preparatele din plantele medicinale
Preparatele din plantele medicinale în antichitate erau realizate prin diverse metode, cum ar fi:
1. Infuzii și decocturi:
- Infuziile se obțineau prin turnarea apei fierbinți peste plante uscate (frunze, flori, rădăcini) și lăsarea lor la infuzat.
- Decocturile implicau fierberea plantelor în apă pentru o perioadă mai lungă de timp.
2. Unguente și cataplasme:
- Plantele erau măcinate sau zdrobite și amestecate cu grăsimi sau uleiuri pentru a crea unguente sau cataplasme aplicate pe piele.
3. Tincturi și extracte:
- Plantele erau macerate în alcool sau o altă substanță pentru a extrage principiile active.
- Aceste tincturi și extracte erau utilizate intern sau extern.
4. Pulberi și pilule:
- Plantele erau uscate și măcinate pentru a obține pulberi.
- Pulberile puteau fi administrate direct sau încapsulate în pilule.
5. Fumigații și băi:
- Plantele erau arse pentru a produce fum, care era inhalat sau folosit în băi.
Este important de menționat că cunoștințele despre preparatele din plante variau în funcție de cultura și perioada istorică, iar multe dintre aceste metode au fost transmise din generație în generație.
Metode eficiente și rapide de extragere a principiilor active dintr-o plantă
Cea mai rapidă metodă de extragere a principiilor active dintr-o plantă este utilizarea infuziilor. Prin turnarea apei fierbinți peste plante uscate (frunze, flori sau alte părți ale plantei), se obține rapid o soluție concentrată care conține compușii activi. Infuziile sunt ideale pentru substanțele solubile în apă.
Pe de altă parte, cea mai eficientă metodă de extragere a principiilor active dintr-o plantă depinde de compușii specifici pe care doriți să-i obțineți. Totuși, tincturile și extractele sunt adesea considerate metode eficiente.
Tincturile implică macerarea plantelor în alcool, iar extractele pot fi realizate cu diferite solvenți, cum ar fi apă sau uleiuri. Aceste metode permit extragerea și concentrarea compușilor activi pentru utilizare internă sau externă.
