Patru femei care au învins cancerul la sân au dezvăluit ce le-a ajutat cel mai mult în lupta cu boala

Cancerul mamar nu e o condamnare la moarte! Dovada sunt pacientele care au reușit să iasă învingătoare din lupta cu această boală cruntă. Psihicul, sprijinul familiei și al prietenilor și vizitele regulate la medic sunt factorii care le-au ajutat pe aceste femei să se vindece de cancer și să aibă, în continuare, o viață normală. 

În cadrul Conferinţei Naționale cu participare internațională dedicată cancerului mamar, intitulată Chirurgia cancerului mamar, încotro? Tratamentul actual al afecțiunilor mamare, care a avut loc, weekendul acesta, la București, mai multe femei curajoase au povestit cum a fost pentru ele lupta cu cancerul. 

Alina Ionescu, 36 de ani

Eu am trecut de două ori prin această experiență. Prima dată când am aflat că am cancer la sân, aveam 22 de ani și nu mă așteptam la așa ceva. Dar a doua oară, la 33 de ani, mă așteptam, dar nu am făcut ce ar fi trebuit să fac și să merg la control. Practic, a doua oară s-a întâmplat cam din vina mea. Nu mai fusesem de patru ani la control. Nu am avut grijă de mine. Am și citit undeva că tocmai atunci când știi că trebuie să faci ceva pentru sănătatea ta, amâni sau atunci te încăpățânezi să faci altfel decât trebuie.

Prima dată, la o palpare, am observat un nodul la sânul stâng, am fost la control și, la început, nu s-a crezut că poate fi vorba de cancer. Am făcut investigații, am făcut operație, am făcut tratament și fost ok.

A doua oară, cancerul a apărut la 11 distanță, la celălalt sân. Din ce am înțeles de la domnii doctori, nu e nicio legătură între cele două cancere. Nu e ca și cum ar fi reapărut. Nu e vorba despre așa ceva, mai ales că era vorba de 11 ani de la primul diagnostic. A fost o altă boală.

La mine, probabil, a fost și din cauză că am trecut printr-o perioadă foarte stresantă, atât acasă, cât și la serviciu. O perioadă care nu a durat câteva săptămâni sau luni, ci ani. Tocmai de-asta cred că gândirea contează foarte mult, faptul că te gândești că ai putea avea o problemă, produce stres. Toată lumea spune că ești ceea ce gândești și chiar cred acest lucru. Doar că e greu să-ți schimbi gândirea. 

De asemenea, e foarte important să ai grijă de tine, să mergi la controale, mai ales dacă ai mai trecut printr-o experiență cu boala. Deși avem tendința să spunem că nu mai vrem să auzim de doctori, când am scăpat. E adevărat că e greu să intri iar în spital pentru că îți aduci aminte de toate momentele grele prin care ai trecut, de suferința fizică și emoțională. Dar trebuie să mergi la control, să te asiguri că totul e bine, dacă nu o faci pentru tine, fă-o, măcar pentru cei dragi care suferă la fel de mult. 

A doua oară, eu am simțit că e ceva în neregulă, dar nu am mers la medic, din încăpățânare și pentru că aveam foarte mult de lucru la muncă, iar pe plan personal, aveam o situație mai grea. M-am încăpățânat să stărui în greșeală. De aceea, le sfătuiesc pe toate doamnele să meargă medic. Știu că, de multe ori, amânăm vizita la medic pentru că ni se pare un egoism să avem grijă de noi și să facem ceva pentru noi. Ne gândim: nu acum pentru că are copilul examen sau nu acum pentru că am de lucru. Și așa, amânăm cu lunile sau, mai rău, cu anii, controlul medical. Nu e bine să stai și să crezi că o să dispară pentru că nu o să dispară. E bine să te duci, să faci ceea ce trebuie, să ai curaj, pentru că tot o să ajungi la un medic și mai bine să ajungi mai devreme când se poate face ceva decât să ajungi prea târziu când lucrurile se pot schimba mult mai greu în bine. Atunci ai și tu de suferit și cei dragi. Mamelor, gândiți-vă la copiii voștri, că au nevoie de voi cât mai mult. Au nevoie să le fiți alături când intră la facultate, au nevoie când se căsătoresc, au nevoie când au, la rândul lor, copii. 

Ce m-a ajutat foarte mult în lupta cu cancerul a fost prezența familiei, a celor dragi, un telefon de la prietene, faptul că mi-au fost alături mama, surorile mele, chiar și colegii de serviciu. Faptul că am vorbit. Ce le-aș putea spune femeilor e să vorbească cu oamenii în fața cărora își poți deschide sufletul. Mintea creează tot felul de scenarii, dar vorbind cu alții, afli că poate nu e așa rău cum crezi tu. A sta singur cu gândurile tale e o situație foarte greșită. 

Ramona Bucur, 37 de ani

Este traumatizant pentru o femeie să treacă prin așa ceva și cel mai mult contează psihicul și familia. Să simți că e cineva alături de tine. Treci prin diferite etape, cel puțin așa s-a întâmplat la mine. Prima dată nu am vrut să cred, apoi îmi venea să spun la toată lumea, de parcă eram singura găină care făcea ouă, pe urmă n-am mai vrut să spun la nimeni. Îmi venea să plâng, și nu voiam să plâng. Au fost diferite stări peste care, datorită lui Dumnezeu și psihicului, am reușit să trec. Eu am descoperit boala din timp pentru că am fost la control și de atunci merg din 6 în 6 luni la medic.

Sfatul pe care îl dau tuturor femeilor e să meargă la control. E un sfat pe care toată lumea îl dă, dar nimeni nu-l ascultă. Adică, dacă spun unor prietene, hai să mergem duminică la un grătar, din 10, 9 merg. Dacă spun duceți-vă la un control de rutină, își găsesc alte priorități, ori nu au timp. Fă-o pentru tine, pentru familia ta, să nu treceți prin niște lucruri oribile care ar putea fi evitate.

În primul rând m-a ajutat credința în Dumnezeu, am crezut și eu consider că m-a ajutat. Familia m-a ajutat foarte mult, părinții, soțul, prietenii au fost alături de mine. Și psihicul. Am cunoscut femei care au trecut prin asta și erau doborâte sau altele care mi-au spus că dacă ar fi fost în locul meu nu ar fi rezistat, ba da, te întărești. Și trebuie să-ți impui, să câștigi. Trebuie să ai încredere în tine și să crezi că poți.

Carmen Năstase, 48 de ani

Am aflat că am cancer la 38 de ani. Mi-am dat seama că ceva e în neregulă pentru că simțeam niște înțepături, niște chestii mai ciudate și, plus de asta, știam că orice femeie, la 40 de ani, trebuie să facă o mamografie. Și m-am dus, am făcut o mamografie și m-au diagnosticat direct, nu au fost dubii. Țin minte că în ziua aceea de iunie, plecasem către București pentru un control de rutină și am venit acasă cu diagnosticul ăsta. M-a zdruncinat ideea. Am stat în noaptea aceea să studiez puțin, să vad care sunt pașii de urmat. Peste tot scria că 50% se poate rezolva prin gândirea pacientului și prin psihicul lui, prin modul de viață, prin alimentație. M-am bucurat că dacă pot eu să fac 50% e extraordinar. Apoi m-am interesat să găsesc un medic bun. Dumnezeu m-a iubit pentru că am mers la o echipă minunată. Eu sunt convinsă că vindecarea a venit prin psihicul meu și prin mâinile domnului profesor Alexandru Blidaru.

De regulă, o femeie când ajunge în situația asta, vrea consiliere din partea medicului curant. Ceva ce oamenii ăștia nu pot face. Am sesizat asta și am început să mă educ, vrând de la ei doar actul profesional, în sine, nimic mai mult. Dacă vreau consiliere, găsesc alte metode. În ceea ce privește consilierea este o problemă pentru că medicul curant nu are timpul necesar să explice, el când vede diagnosticul se gândește la stadiu, el trebuie să acționeze cât mai repede, nu are timp să ofere consiliere. Pacienții se supără, suferă din această cauză pentru că li se pare că nu li s-a acordat destulă atenție. Aici trebuie lucrat, pe partea de informare, de consiliere. Unei paciente trebuie să i se explice, să știe ce se întâmplă, ea trebuie să știe cum să facă, ce să facă, să fie pregătită pentru ce se întâmplă. Mai este un moment foarte greu, atunci când te debandajezi după operație și vezi că elementul ăla esențial al feminității, nu mai este.

E adevărat că foarte importantă e și familia și sprijinul celor dragi. Dar e nevoie și de un ajutor profesionist pentru că, de multe ori, oamenii nu știu cum să se comporte în asemenea situații. Există neapărat nevoie de cineva, în cadrul spitalului, care să le consilieze, să le explice care e parcursul bolii, la ce să se aștepte.

Mihaela Sofrone

În toată perioada bolii, am învățat să mă bucur de viață. A fost o perioadă frumoasă cu toate că aveam niște stări fiziologice care îmi dădeau bătăi de cap, în perioada aia simți că nu mai ai nimic de pierdut. Iar dacă nu mai ai nimic de pierdut, îți permiți în sfârșit să te relaxezi și să te bucuri de lucruri pe care înainte nu le apreciai. Îmi aduc aminte de o zi din perioada când făceam tratamentul în care stăteam în stație, iar autobuzul nu mai venea. Eram atât de relaxată și mă uitam la niște aranjamente florale de pe mijlocul străzii. Mi-am dat seama în momentul acela că până atunci nu văzusem acele lucruri. Înainte stăteam în stație și mă uitam tot timpul la ceas și după autobuz, frământându-mă că trebuie să aștept și că o să întârzii. De parcă, dacă făceam toate aceste lucruri timpul ar fi trecut mai repede sau autobuzul ar fi venit mai curând. Atitudinea este un act de voință și fiecare putem să alegem atitudinea pozitivă sau pe cea negativă față de o situație. Eu atunci am ales atitudinea pozitivă pentru că și-așa toată viața o alesesem pe cea negativă. Și m-a ajutat.