Mihai Șora, secretul longevității. Cum se menține în formă la 105 ani? A renunțat la aceste alimente de ani buni: „Refuz să mănânc suferințe și agonii”

Născut pe 7 noiembrie 1917, Mihai Șora are 105 ani și apare ca eseist și filosof român într-o listă a oamenilor care au depășit 100 de ani și sunt cunoscuți și din alte motive decât longevitatea lor.

Filozoful român Mihai Șora a anunțat că numele lui este pe această listă. Topul este condus de Ruth Apilado, o activistă și editor al unei reviste, născută în 30 aprilie 1908.

În acest moment, Șora ocupă locul 29 în clasament, dar lucrurile se pot schimba în orice moemnt. Lista completă poate fi consultată aici.

Recent, filosoful român a dezvăluit că modul său de viață l-a ajutat să ajungă la această vârstă înaintată. „Într-adevăr, nu mai mănânc carne de ani buni”, a dezvăluit Șora într-o postare pe pagina de Facebook.

Iar motivul este unul de ordinetic, pentru că se „străduiește” să înțeleagă „condiția necuvântătoarelor” : „refuz să mănânc suferințe și agonii”, susține filosoful român.

Mihai Șora, secretul longevității. Cum se menține în formă la 105 ani?

„Pentru că sunt întrebări care tot revin în mesageria mea – „Ce mâncați, domnule Șora?“, „Sunteți vegetarian?“, „Vă plac sarmalele?“… ori piftia, toba și cârnații –,

iată:

ca orice relație, și cea cu mâncarea se deprinde și se educă. Sau nu. Poți face din ea o meserie, pasiunea vieții tale, după cum se poate întâmpla să devină o nevroză, obsesia care îți încalecă existența (și te face să ratezi exact ceea ce este important).

Copil fiind, Mama s-a căznit îndelung cu mine: nu eram ceea ce îndeobște numim un băiețel mofturos, însă nu vedeam utilitatea alimentării. „Înghite, înghite…, te rog frumos“ erau cuvintele pe care le auzeam mereu în timpul mesei. Iar atunci mâncam doar de dragul Mamei ori pentru că Tata găsea câte un subterfugiu care să mă convingă sau să-mi distragă atenția.

(Mai târziu am cunoscut foamea: foamea crâncenă care te face să cazi leșinat pe stradă, scorbutul și inaniția din pricina cărora te lichefiezi și îți pierzi dinții. Dar asta e o altă poveste.)

Ce vreau să spun acum, rapid și fără multă teorie, este că, într-adevăr, nu mai mănânc carne de ani buni. Mă grăbesc să adaug, însă, și această evidență: nu ne naștem vegetarieni. Nu m-aș grăbi, așadar, să-i învinovățesc pe cei ce adoră chiftelele sau caltaboșii. Nu sar din avion dacă, lângă mazărea sleită, orezul uscat ori frunza de salată, stă cuminte în farfurie o bucățică de carne (tare ca piatra, oricum, și nemestecabilă).

A renunțat la aceste alimente de ani buni: „Refuz să mănânc suferințe și agonii”

Nici nu strâmb din nas când, la o sindrofie, în vizită fiind, văd pe masa gazdei jambon sau pastramă. Sunt nenumărate feluri de a te sustrage condiției de carnasier și nenumărate motivații. În ce mă privește, ele nu au legătură nici cu vârsta, nici cu vreo dietă oarecare, nici cu statutul (trâmbițat de unii sau afișat ca virtute) de vegetarian.

Ci, pur și simplu, cu faptul că mă străduiesc să înțeleg condiția necuvântătoarelor. Am citit studii și văzut documentare sfâșietoare despre ferme de porci, abatoare, crescătorii de pește sau păsări. Și refuz să mănânc suferințe și agonii. Atât de simplu.