Medicina modernă își trage rădăcinile științifice din Evul Mediu

Imagine creată cu AI

Din cuprinsul articolului

De la arta vracilor și șamanilor, care pretindeau că alungă duhurile rele și de la medicina sacerdoților care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă.

În Evul Mediu, medicul era un erudit, bun cunoscător atât al textelor clasice, cât și al astrologiei și alchimiei şi, contrar credinței populare, cei care se ocupau de medicină în această epocă se bazau pe deducția rațională pentru a înțelege și trata bolile.

Ideea de „medicină din epoca întunecată” este o narațiune utilă atunci când vine vorba de convingerile înrădăcinate cu privire la progresul medical. Este o perioadă care reprezintă abisul din care s-au eliberat gânditorii mai luminați. Însă cercetările recente se opun descrierii Evului Mediu timpuriu ca fiind ignorant și superstițios, susținând că practicile de vindecare din acea perioadă erau coerente și raționale.

Protejarea rațională a sănătăţii corpului, o datorie religioasă

Istoricii, care studiază perioada între anii 400 și 1000, înțeleg modul în care societățile vedeau medicina ca pe o componentă a unei game mult mai largi de terapii legitime.

Inovația majoră a epocii a fost articularea unei filosofii medicale care a validat manipularea lumii fizice deoarece era o datorie religioasă să protejezi în mod rațional sănătatea corpului.

Prima școală de medicină propriu-zisă din Europa a fost Școala medicală din Salerno, în apropierea mănăstirii Monte Cassino, unde călugărul Benedict de Nursia a întemeiat primul spital din Occident. Primul spital atestat pe teritoriul României este Vechiul Spital din Sibiu, înființat în secolul al XIII-lea.

Rațiune și religie în medicină

Numele inovatorilor medicali clasici precum Hipocrate și Galen erau bine cunoscute în Evul Mediu timpuriu, însă puține dintre textele lor erau în circulație înainte de secolul al XIII-lea.

Majoritatea activităților intelectuale din Europa de Nord se desfășurau în cadrul mănăstirilor, unde majoritatea scrierilor medicale din acea perioadă au fost scrise, citite, discutate și probabil puse în practică.

Cercetătorii au presupus că superstiția religioasă a copleșit impulsul științific, iar biserica a dictat ce constituia vindecarea legitimă – și anume, rugăciunea, ungerea cu ulei sfânt, miracolele sfinților și penitența pentru păcat.

Dar „medicina umană” – un termen care afirmă acțiunea umană în descoperirea remediilor din natură – a apărut în Evul Mediu.

Acesta apare din nou și din nou într-un text pe care călugării de la mănăstirea Lorsch, Germania, l-au scris în jurul anului 800 pentru a apăra învățătura medicală din Grecia antică. Acesta insistă asupra faptului că medicina hipocratică a fost impusă de Dumnezeu și că medicii acționează ca agenți divini în promovarea sănătății.

Influenţa savanților medievali timpurii

Medicii se confruntau cu riscul de a fi asociați cu cei care se ocupau cu vrăjitoria și tradiția păgână – o posibilitate reală, având în vedere că oamenii care au compus canonul medical grec erau ei înșiși păgâni. Cărturarii medievali timpurii responsabili de elaborarea cărților medicale ale epocii lor au elaborat argumente puternice cu privire la respectabilitatea și responsabilitatea medicului.

Argumentele lor se manifestau prin ilustrații care sfințeau medicul uman, punându-l în paralel cu Hristos. Această sanctificare a fost un pas crucial în includerea medicinei ca propriul program de studii avansate în cadrul primelor universități care au fost înființate în jurul anului 1200 în Europa. Astfel a început licențierea vindecătorilor: Elita phisici- rădăcina cuvântului englezesc „physician” – s-a format la universitate, împreună cu practicieni empirici precum chirurgi, fitoterapeuți și femei vindecătoare care își revendicau o autoritate unică în tratarea bolilor ginecologice.

Medicina rațională, expresie a credinței

Astăzi, dogmatismul religios este adesea asimilat cu ezitarea vaccinală și rezistența față de adevărurile științifice de bază, precum evoluția. Dar gânditorii profund religioși din trecut vedeau adesea medicina rațională ca pe o expresie a credinței, nu ca pe ceva care o punea în pericol.

Remediile pe bază de plante au fost mâzgălite pe marginea lucrărilor medievale timpurii despre teologie, istorie, sacramentele bisericii și multe altele. Acest lucru sugerează că proprietarii de cărți prețuiau astfel de cunoștințe, iar oamenii din toate clasele făceau schimb activ de rețete și leacuri prin vorbire, înainte de a le nota pe cele mai utile.

Citeşte continuarea AICI.