Lupta unei MAME cu depresia postpartum: Mereu mă întrebam de ce nu mă ia Dumnezeu

Lupta unei MAME cu depresia postpartum. Aproximativ 10% dintre femeile însărcinate și 13% dintre proaspetele mame suferă de tulburări mintale.

O tânără mămică și-a deschis sufletul pentru site-ul Totul Despre Mame și a transmis povestea ei despre lupta cu depresia postpartum.

Lupta unei MAME cu depresia postpartum. ”Povestea mea începe într-o cameră de cămin, doar eu și o fetiță de 4,020 g. Da, am terminat o facultate de Medicină cu un copil în brațe, printre biberoane, scutece, colici, examene și licența. A fost crunt, nu pot explica cât de greu mi-a fost, așa că depresia era inevitabil să nu apară.

Dar să începem cu începutul. Fiind în anul II de facultate la Fizioterapie, am aflat că sunt însărcinată. Eram împlinită, Aveam o casă, terminam o facultate și aveam un soț ce mă diviniza. Am fost sigură că era semn de la Dumnezeu ca cea mică să vină (mereu mi-am dorit fetiță). După aflarea veștii, am stabilit că soacra mă va ajuta cu fetița.

Îmi doream să mă izbească o mașină

A venit fetița, au venit și problemele. Soacra mai mult mă încurca, nu știa să mă ajute, așa că în 3 zile am trimis-o de unde venise. În acea perioadă, plângeam mereu. Îmi iubeam copilul, dar nu voiam să-l văd. Mereu mă întrebam de ce nu mă ia Dumnezeu. Când treceam pe drum, mereu îmi doream ca o mașină să mă izbească și să se termine totul.

Timp de două luni m-a ajutat mama mea vitregă. Aveam nevoie de o săptămână să îmi iau examenele cu bine, ea a stat mai mult. Unii “prieteni” m-au abandonat, dar am câștigat alți prieteni în adevăratul sens al cuvântului.

Cum să o las să crească singură?

Fiind singură, simțeam nevoia mereu de sprijin moral, și o parte din colegi mi-au fost alături, iar acest lucru a contat enorm. Prietena mea Denisa stătea cu cea mică mereu când era nevoie, ca eu să pot ajunge la orele cele mai importante.

La unele cursuri, luam copilul după mine, și domnii doctori mă trimiteau acasă, ma înțelegeau. Mi-am dorit foarte mult să termin facultatea. La examene, în semestrul 2, învățam cu copilul în brațe. De foarte multe ori, nu mâncam, doar plângeam și îmi doream să se termine odată totul. Stând la etajul 3, mereu mă gândeam să mă arunc de acolo, dar de fiecare dată, o fetiță din pătuț îmi zâmbea. Cum să o las să crească singură?

Dădeam vina pe fată pentru nefericirea mea

La examene, împărțeam fata la colege sau la mamele lor, mereu se ofereau să mi-o țină. Am terminat facultatea și am crezut că totul va reveni pe un făgaș mai bun. Am plecat la soț si acolo, alt calvar. Soțul meu, după 6 ani, se schimbase radical. Nu m-a ajutat deloc cu fata. Pleca la distracții și eu stăteam acasa.

Dădeam vina pe fată (pe un copil de 6 luni, dar, din cauza depresiei, nu mai judecam), mereu îi ziceam că dacă nu era ea, eram mai fericiți. Și din nou plânsete, dureri de inimă, nu știam ce pot face să îmi salvez căsnicia. Nu voiam să crească copilul meu fără tată.

Un an de zile am stat așa, fără bani, deși aveam salarii bune amândoi, fetei mele mereu îi lipseau lucruri. Mereu îmi doream să îi cumpăr mâncare de cea mai bună calitate și nu puteam, banii efectiv zburau din casă. Mereu mă simțeam o femeie de serviciu sau o soție gonită.

Depresia unei mame. Nu mai cred în familie

Am decis să plec cu fata, lăsând casa și masina (dobândite foarte greu).

Faptul că am crescut singură un copil, terminând studiile, mi-a dat putere să iau acestă decizie. El a rămas cu jumătatea lui, mai târziu am aflat că eu eram cea care îi încurcam.

Acum, după 2 ani de la divorț, stau la părinți, fata mea are mai mult decât ar putea avea un copil. O cresc așa cum mi-am dorit mereu. Nu mai cred în familie, din acest motiv am rămas singură. Încet, dar sigur, mă realizez, deja conduc mașina visurilor mele.”