Lasă inima vie, lasă inima ta să palpite, să o doară… Într-o bună zi, a venit la mine un om foarte drag și mi-a spus așa: “Părinte (Visarion Alexa -n.r.), eu nu-L simt pe Dumnezeu! Ce aș putea face/cum aș putea să-L simt?”
Gândul acesta m-a lovit ca ceva foarte dur, pentru că nu mi-am pus niciodată problema aceasta: Cât/Cum Îl simt pe Dumnezeu și cât de prezent este Dumnezeu în viața mea?! Nu am cântărit niciodată lucrul acesta și, drept urmare, întrebarea m-a bulversat și blocat, pe moment, pentru că mă întrebam, cum să fac, pe ce pot eu să apăs ca un om ca el să cunoască IUBIREA lui DUMNEZEU?!
Vedeți Dvs, această cunoaștere a lui Dumnezeu și această prezență a Sa este un lucru care nu se dă foarte multor oameni. Sfântul Varsanufie de Gaza spune că 1 om/ 10.000 se învrednicește de cunoașterea lui Dumnezeu, față către Față. Un procent foarte, foarte mic, care aproape că te face să deznădăjduiești și să renunți la tot.
Gândul acesta, că Dumnezeu este de neînduplecat, este îngrozitor și paradoxal, de vreme ce noi Îl numim TATĂ și de vreme ce aflăm de la Sf. Apostol Ioan că DUMNEZEU ESTE IUBIRE și că El se îndreaptă spre noi cu toată Iubirea!
Firesc te întrebi, în acest context, cum un astfel de Dumnezeu, după care strigi zile întregi, cu care te culci în gânduri nopți la rând, de la care aștepți un semn ani la rând, este de neînduplecat?!
Dacă însă, Îl abordăm pe Dumnezeu în felul acesta, am tinde să credem că este un tiran, care nu ia în seamă rugămințile și durerile nostre.
Să știți un lucru:
Pe Dumnezeu nimic nu-L poate constrânge, nimic nu-L poate mișca, nimic nu-L poate scoate din Sine, nimic nu-L poate atrage spre sine, pentru că noi știm că Dumnezeu este neîngrădit, nemărginit, infinit! Faptul că El este infinit ne arată nouă că poate face ce voiește și când voiește…din ce rațiuni?…aș fi bleg să spun că știu. Aceste rațiuni nu le cunosc!
În Evanghelia după Ioan, Domnul le spune ucenicilor Săi un cuvânt ademenitor: “Voi sunteți prietenii mei și tot ce mi-a spus mie Tatăl vă spun și Eu vouă!”. Aproape că te ademenește, te cucerește spre a te face prieten cu El. În aceeași noapte însă, le spune: “Sunt multe alte lucruri, pe care vouă nu vi le-am spus…”, de vreme ce cu puțin timp înainte le spusese altceva….
Există, deci, o desăvârșire a omului, dar și o nedesăvârșire, ceva ce rămâne să se împlinească.
Amalgamul acesta de stări între ceea ce ești, ceea ce cunoști, ceea ce vezi și este palpabil, de înțeles și ceea ce nu poți pricepe și nu poți atinge niciodată, arată , de fapt, viețuirea creștină.
În fiecare zi, omul trece prin atâtea stări încât adesea se simte copleșit. Vă îndemn: faceți-vă o “radiografie” a stărilor sufletești, măcar intr-o singură zi și veți vedea prin câte stări, prin câte apucături trece sufletul omului. Intr-o clipă te scalzi în bucurie și nadejde și, imediat după, totul se golește…parcă o sabie nevăzută te retează din fața lui Dumnezeu și nu mai știi ce să faci, ajungând chiar să te intrebi dacă nu cumva ai ceva probleme psihice…
Cum poți să fii bucuros și apoi, într-o clipă, să pierzi bucuria și să te duci în adâncuri întunecate unde nu mai vezi nicio nădejde și iar, când ajungi la “fundul sacului”, să vină o bucurie care te ridică din întuneric?!
Întelesul acestor stări este că noi purtăm în sângele nostru ceva ce curge de la Adam încoace: PĂCATUL!
În sângele nostru curge păcatul, sângele nostru este ceva ce poartă în el adâncimea și despărțirea pe care a suferit-o Adam o dată cu căderea sa, în momentul în care L-a pierdut pe Dumnezeu. Cum ne putem împotrivi acestui “sânge” care ne aruncă uneori în niște stări îngrozitoare, cum ne putem împotrivi acestor gânduri care ne devastează și ne lasă mai pustiiți decât un deșert? Cum putem pune stavilă acestor stări, care arată pustiirea noastră?
In primul rând, să intelegem că toate acestea sunt semne din moștenirea pe care Adam ne-a lăsat-o nouă. Icoana Izgonirii lui Adam din Rai ni-l arată pe acesta astfel: îngerul se așază pavăză la intrarea în Rai și ridică săbiile de foc în mâini, iar Adam, alături de Eva, țin mâinile la ochi, plângând. Icoana a încercat să exprime ce a însemnat pierderea aceasta a Raiului. Astfel, orice clipă de tristețe din noi, orice deznădejde este, de fapt, Nostalgia Paradisului pierdut, după cum frumos spunea Nechifor Crainic. Orice clipă de tristețe arată omului, într-un mod dureros, că a pierdut Raiul. Adam a pierdut locul în care FERICIREA era la o cotă de dorit de fiecare dintre noi. Adam își plimba pașii prin Rai, alături de cei ai lui Dumnezeu. Unirea aceasta cu Dumnezeu îi aducea lui Adam o bucurie și o fericire de neimaginat de minte omenească. Îi aducea adevărata ÎMPLINIRE. Pierderea Raiului a lăsat asupra noastră, din neam în neam, dureri peste dureri, neputințe peste neputințe.
Avem însă în noi o Nădejde, a Raiului, pe care însă, din păcate, noi am materializat-o, am doborât-o la pământ…gândiți-vă la părinții Dvs și la Dvs., la ce nadejde aveți.
“Copiii noștri să o ducă mai bine!”, însă ne referim la binele material. Această nadejde însă este una extrem de puțină și este îndreptată intr-o direcție greșită, care nu face altceva decât să-l pună pe copil cu nasul în pământ și să poarte și el, la rândul lui, Tristeți peste Tristeți, neîmpliniri peste neîmpliniri. Dacă părintele ar învăța să pună în inima copilului său perspectiva Raiului, atunci sigur copilul lui va fi un om, cu adevărat fericit, indiferent ce viață ar duce pe pământ! Majoritatea dintre noi însă, punem accentul pe viața materială și, din păcate, sunt părinți care devin povară copiilor lor. Sunt părinți care și-au întunecat ochii și nu mai privesc cerul, ci doar pământul și pun toate neîmplinirile vieții lor în spatele copilului.
Revin la intrebarea omului drag: DE CE NU-L SIMT PE DUMNEZEU?!
Pentru că, atavic purtăm în noi, durerea întregii umanități!
Nu suferi doar tu, nu este doar suferința ta, ci fiecare întristare este un SUSPIN al întregii umanități.
Priviți în lume, priviți cât de mult suspină lumea după PACE, după LINIȘTE!
Aș fi vrut să-i spun atunci omului acela că Dumnezeu i-a făcut un mare dar: l-a făcut conștient de legăturile nevăzute, de miliardele de fire nevăzute cu care el este conectat la cei din jur, la cei apropiați, cei dragi și el nu este decât strigătul de durere al celor dragi care, prin el, suspină după Dumnezeu.
Înțelege că inima ta, sufletul tău este ca un pământ în care Cineva plantează, vrea să pună semințe și tu poți transforma pamantul acesta într-o placă de beton sau îl poți pregăti pentru plantare.
Singura grijă a omului este să pregătească acest pământ! Când, cum va planta Domnul, nimeni nu poate ști! Dacă urmând cursurile unei școli de yoga stii că în câteva săptămâni vei dobândi nu știu ce abilitați, în Creștinism lucrurile stau doar la Voia Lui Dumnezeu. Nu poți face nimic de la tine și de aceea, concluzia este: A SE MÂNTUI SINGUR ESTE CU NEPUTINȚĂ OMULUI!
Noi nu ințelegem că nu trebuie să suflăm împotriva lui Dumnezeu, că nu trebuie să facem inima noastră o placă de beton.
Lasă inima vie, lasă inima ta să palpite, să o doară, să plângă, să se îndurereze, să se bucure. Bucură-te că ești om, bucură-te de fiecare stare! Ferească Domnul să nu te mai miște nimic, să nu se mai lipească nimic de adâncul tău. Însă nu vă faceți griji, Domnul are modalitățile Sale de a desțeleni inima omului…îl trece prin niște întâmplari de viață de neînchipuit. Când ai impresia că viața ta merge plat, liniar și perfect betonat, cu autostrăzi și alei betonate, tocmai atunci Domnul arată umorul Său și sparge betonul! Apare cineva, ceva, care pur și simplu te aruncă în aer. Se întâmplă ceva: o veste, o întâmplare, un om și gata…începi să plângi, să strigi după El!
Înțelegeți că nu trăim numai durerile noastre, ci trăim durerile celor din jur și chiar durerile întregii umanități. Dacă vreți, mai plastic spus, le împărțim așa cum împărțim gripa…arătându-ne astfel Domnul că suntem legați unii de alții și că orice răutate săvârșim față de cel de lângă noi, ne va durea și pe noi și orice lepădare a unui om, va însemna lepădarea de Dumnezeu…
Sursa: Facebook
