Jurnalistă: „Sora mea a murit de cancer de colon la 40 de ani. A ignorat aceste simptome până a fost prea târziu”

O femeie de 40 de ani a murit din cauza cancerului de colon, pentru că a ignorat simptomele. Iată care sunt semnele care ar trebui să-ți dea de gândit.

Pe site-ul prevention.com o jurnalistă a povestit cum sora ei a murit de cancer de colon, pentru a trage un semnal de alarmă și a-i face pe oameni să meargă la medic la primele simptome.

Julissa Catalan a dezvăluit faptul că sora ei a murit de cancer de colon în 2010. Ar fi avut șanse să trăiască, spun medicii, dacă ar fi cerut ajutor de la primele simptome. Când a primit diagnosticul, boala era deja în stadiul IV.

„Sora mea, Emma, a murit din cauza cancerului de colon în stadiul IV în iunie 2010. Dacă ar fi fost diagnosticată când simptomele ei au început să apară – cu doi ani înainte de a merge la medic – cancerul ar fi fost depistat la timp și ar fi putut intra probabil în remisie după un anumit tratament. În schimb, ea a suferit o intervenție chirurgicală pentru înlăturarea o parte din colon, o histerectomie la vârsta de 40 de ani și a suportat cinci ani de tot felul de tratamente cu radioterapie și chimioterapie.

Simptome de cancer ignorate până când a fost prea târziu

Toate acestea pentru că Emma a ignorat simptomele: eructații frecvente cu miros neplăcut, oboseală cronică, diaree, sânge în scaun, un stomac umflat și crampe dureroase. Dar este ușor de înțeles de ce a ales să ignore aceste semne. Toate aceste simptome ar putea indica multe alte afecțiuni. Nu ar ignora majoritatea dintre noi eructațiile și diareea, presupunând că am mâncat prea mult sau avem sensibilități la anumite alimente? Am putea atribui oboseala unei nopți proaste de somn și să o tratăm cu puțină cafea. Am putea presupune că sindromul premenstrual ne provoacă balonare și crampe și, poate, așa cum a făcut și sora mea, să fie prea jenată să recunoască prezența sângelui de fiecare dată când mergem la baie.

Dacă ar fi fost diagnosticată când simptomele ei au început să apară, medicii cred că boala ar fi fost depistat la timp și vindecată

Primăvara anului 2005 a fost momentul când familia noastră a devenit conștientă pentru prima dată de simptomele Emmei. Ea era la alergat cu sora noastră, Vivian, și în timp ce alergau, Emma a simțit o urgență imposibil de controlat de a merge la baie. S-au oprit rapid într-un restaurant fast-food din apropiere, iar când Emma a ieșit din toaletă, partea din spate a pantalonilor era îmbibată de sânge. Nu mai exista niciun mod de a ascunde acest lucru și i-a mărturisit lui Vivian că acest lucru se întâmplase de un an. În acel an, Emma a mers la două clinici locale pentru că nu avea asigurare medicală și, prin urmare, nu își permitea să aibă o programare la un specialist în gastroenterologie. Niciunul dintre medici nu a trimis-o pentru o colonoscopie, ci amândoi au diagnosticat-o cu colită în schimb.

Diagnosticată greșit cu o boală inflamatorie intestinală

Colita este inflamația mucoasei colonului și este însoțită de multe dintre simptomele care apar în cancerul de colon (ulcere, sindromul intestinului iritabil, intoxicații alimentare și diverticuloză au, de asemenea, simptome similare). Sângerarea ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru medici, iar ea ar fi trebuit să facă o colonoscopie, dar nu a făcut-o. Îi era teamă că este ceva în neregulă cu ea, dar a fost aceeași frică care a împiedicat-o să facă ceva mai mult în acest sens.

Și faptul că doi medici au ajuns la aceeași concluzie a liniștit-o. Dar după incidentul cu alergatul, celelalte simptome ale Emmei au devenit mai evidente. Balonarea pe care o experimenta nu mai era la fel ca și cea datorată sindromului premenstrual. Stomacul ei era mare și tare, asemănându-se unei sarcini la început. Adormea oriunde și a recunoscut că adormea chiar și în mașină, așteptând la coadă la bancă. Vivian își amintește că Emma a adormit chiar și în mijlocul unei conversații la salonul de coafură o dată. Și pentru că locuința mea era mai aproape de locul ei de muncă decât propria ei casă, Emma adormea la prânz în patul meu în fiecare zi. La acea vreme, voiam să cred că este doar epuizată ca majoritatea mamelor singure. Ea a folosit mai târziu camera mea pentru a se recupera în secret după chimioterapie pentru a-și proteja copiii de efectele neplăcute pe care aceasta le avea uneori.

Schimbările care au ajutat-o să trăiască încă 5 ani

Emma a reușit în cele din urmă să-și convingă angajatorul să-i facă asigurare medicală  pentru a putea obține colonoscopia de 3000 de dolari de care știa că avea  nevoie. A făcut testul într-o zi de marți și până joi doctorul gastroenterolog a sunat-o cu rezultatele: cancer de colon în stadiul IV. A avut nevoie de histerectomie  și colectomie de urgență și i s-au dat șase luni de trăit.

După diagnosticul de cancer, Emma s-a educat pe ea însăși în ceea ce privește alimentația și schimbările de stil de viață în încercarea de a învinge prognosticul, iar eforturile ei au ajutat-o să trăiască cinci ani peste așteptări. A mâncat doar alimente organice, mult spanac, shake-uri verzi pentru micul dejun în fiecare dimineață și a limitat carnea și cofeina. A eliminat din dieta sa alimentele precum popcornul, deoarece acestea sunt greu de procesat de colon. Cancerul se hrănește din zahăr, așa că dulciurile au fost excluse, de asemenea. Mersul pe jos a devenit un obicei pentru ea. Chiar dacă era epuizată, se forța să fie activă. Specialistul ei în gastroenterologie a sugerat ca membrii familiei ei să facă colonoscopii preventive la fiecare trei ani. Eu am 33 de ani și deja am făcutt patru. De asemenea, am început să includ mult mai multe verdeturi în dieta mea și să îmi limitez consumul de carne roșie. Încerc să evit dulciurile și am început să fac yoga și să merg la cursuri de spinning.

Ar fi fost în viață dacă nu ar fi ignorat simptomele

Emma a fost testată pentru o predispoziție genetică la cancerul de colon numită sindromul Lynch. Trei la sută dintre persoanele cu cancer de colon îl au și 50% dintre membrii familiilor lor vor avea, de asemenea. Din fericire, Emma nu era printre acestea. Totuși, uneori mă surprind gândindu-mă la fiecar simptom. Uneori nu e nimic, în timp ce alteori am avut propriile mele motive de îngrijorare (nelegate de cancer). Oricum ar fi, niciodată nu îmi regret vizitele la medic pentru că întotdeauna plec cu tratamentul de care am nevoie sau cu liniștea sufletească. Uneori mă întreb dacă medicii și asistentele lor cred că sunt un ipohondră, dar apoi îmi amintesc cât de important este să fiu conștientă de ce se întâmplă în interiorul corpului meu.

Sora mea ar fi fost încă în viață dacă nu ar fi ignorat simptomele. Acesta a fost unul dintre cele mai grele momente: să știi că moartea ei ar fi putut fi prevenită. Dar prin schimbări sănătoase de stil de viață și voință, Emma a reușit să transforme șase luni în cinci ani. În acei cinci ani am privit persoana cea mai apropiată mie luptându-se pentru viața ei, în timp ce murea chiar în fața mea.”