Din cuprinsul articolului
Medicul Gabriel Diaconu a transmis un mesaj acid pentru medicii de familie în urma anunțului făcut de Alexandru Rafila privind iodura de potasiu.
Medicul specialist psihiatru spune că nu ar trebui să se supere că trebuie să dea o rețetă pentru iodură de potasiu.
Desigur, medicul nu a transmis aceste rânduri tuturor medicilor de familie, ci doar celor strict deranjați că sunt sunați de pacienți.
Pacientul ideal, în România, cel care ”nu te deranjează la telefon”
„Domne, nu a făcut nimeni nimic. Nu s-a preocupat. Ce era domne așa de greu să dea pastile la oameni?” .
„Și totuși, ce mare brânză o fi să dai o rețetă simplă? S-au stârnit amarnic medicii de familie după anunțul ministrului sănătății privind distribuirea pastilelor de iodură de potasiu. N-am înțeles foarte mult de ce s-au stârnit. Căci n-au mare lucru de făcut. Dar aparent e un lucru foarte greu de făcut. Mai exact, să scrie o rețetă.
Deși e un subiect sensibil, unde regula ar trebui să fie ”o singură voce”, mă refer aici la pregătire și reziliență sanitară în cazul unui incident nuclear, la noi în România dacă nu faci zarvă nu exiști.
Că de ce le dăm. Că de ce așa. Că speriem populația. Iar panică. Săracii oameni. O să le ia anapoda, o să fie rău. Sună (????) pacienții să ceară rețete. Și alte astfel de bazaconii. Eu îmi dau seama că a ajuns un sacrilegiu pentru unii medici să primească telefoane de la pacienți.
Pacientul ideal, în România, e cel care ”nu te deranjează la telefon”. Mi se zbârlește pielea uneori, când las telefonul unei persoane cu care tocmai am încheiat conversația, și-mi spune ”stați liniștit, domnule doctor, că eu nu vă deranjez, mulțumesc frumos”.
Păi, domnule/ doamnă dragă, eu v-am lăsat numărul TOCMAI că-mi doresc să fiu deranjat. Să ne auzim în caz de nevoie. Să știu de soarta dumneavoastră. Dar nu. Intră în pregătirea formală a medicului român să își judece bolnavul mai degrabă pe criterii de caracter, decât patologie și nevoie de comunicare.
E greoaie birocrația pe la noi?
În privința documentelor nu mai vorbesc. E greoaie birocrația pe la noi? Este. Dar e musai și obligatorie. Iar hârtiile ălea nenorocite aparțin de drept pacienților.
Drept urmare bilete de trimitere, scrisori medicale, recomandări pentru analize, rețete simple și ceva mai complicate, referate și rapoarte medicale, adeverințe și certificate, concedii și anexe, toate stau în pixul nostru și ne mănâncă nervi și timp.
Nu e obligatoriu să ne mănânce nervi și timp. Oricând medicul are privilegiul și alternativa de-a se lăsa păgubaș, spre căutarea unei alte cariere respectiv orizonturi de succes. Nu de alta, dar scriptologia e totuși obligatorie.
Medicul Gabriel Diaconu, mesaj acid pentru medicii de familie
Citind comunicatul unei organizații a medicilor de familie ai crede că zi și noapte domniile lor se ocupă de ”urgențe medico-chirurgicale”. Tind să cred că au rămas cu varii traume pandemice. În mod obișnuit, spre deosebire de o Cameră de Gardă, asistența primară în medicină e cu sărutmâna și programare. Bine, cu excepția acelor cabinete acreditate și pentru servicii în regim de urgență.
În ultima vreme medicilor de familie le-au fost date mai multe privilegii, respectiv o importanță proporțională specialității lor. Dar viața e greu. Sunt liste în fiecare județ cu medici de familie care s-au oferit să vaccineze anti-COVID. O investigație media a relevat că oferta a fost mai degrabă creponată, și poate fi o aventură dacă vrei să te vaccinezi.
Poate că e vremea să mi-i pun în cap
Sunt medici de familie de care ne rugăm de jumătate de an să ofere asistență medicală refugiaților ucraineni. Sunt patrioți, sunt generoși, sunt sub jurământul lui Hipocrate.
Nu sunt dispuși, majoritatea, să facă asta. Eu îmi dau seama că o să mi-i pun în cap. Și poate că e vremea să mi-i pun în cap. Pentru că sunt lupte bune de dus de medicina de familie în România. Sunt lucruri care musai să fie făcute mai bine, medicul de familie merită să fie cu adevărat ”poarta de intrare în sistem”.
Dar o rețetă? Nu poți să scrii o rețetă, doamna doctor? Dă-o în durerea ei de rețetă, cât îți ia, un minut? Două? E o rețetă simplă care să asigure trasabilitatea distribuției pastilei respective.
Care pastilă nu e nici praf de stele, nici otravă de gândaci. E o sare de potasiu, o pui frumos în dulăpior, citești frumos prospectul ca și la paracetamol (mult mai toxic decât iodura, apropos), și te porți responsabil. Iar dacă ai neclarități despre, ÎȚI ÎNTREBI MEDICUL DE FAMILIE. Care nu e nici sfânt, nici oracol. E doctor.
De ce am făcut acest demers, la Ministerul Sănătății?
Simplu. Stocurile de iodură de potasiu erau zero. Mecanismul de distribuție în caz de incident nuclear era operațional doar în ariile de excludere la obiectivele nucleare pe care le avem pe teritoriul României.
Toate rapoartele internaționale pe incidente anterioare arătau că fereastra de oportunitate, în caz de expunere la radionuclizi (iod radioactiv) e îngustă pentru iodura de potasiu, mai exact ORE de la expunere, deci era imposibil să ajungă la populație ”din depozite” în timp util (veche strategie comunistă). Carevasăzică am hotărât să stea unde trebuie, mai exact în dulapul cu medicamente al fiecărei persoane. A fost o decizie asumată de sănătate publică.
Medicul de familie trebuia să dea aceste pastile
Dar n-a vrut, căci e greu. Bine că medicul de familie poate să dea homeopate, mostre, să prescrie tot felul de baliverne la sugestia discretă a reprezentanților medicali, dar când vine vorba de sănătate publică e copleșit. Astfel că tot ce l-am rugat pe colegul nostru e să scrie pe o foaie de hârtie, și să consume energie cu parafa.
Serviciu decontat, de altfel, ca și celelalte. Ia treziți-vă un pic. Realitatea e că situația facilităților nucleare din Ucraina, în condiții de război, e volatilă.
Volatilă nu înseamnă c-o să respirăm chimicale curând, sperăm de fapt că niciodată. Dar prevenția e mama înțelepciunii. Căci – la o adică – dacă Doamne ferește ce-o să zică românii? Domne, nu a făcut nimeni nimic. Nu s-a preocupat. Ce era domne așa de greu să dea pastile la oameni? Da chiar, ce era așa de greu…”, a scris Gabriel Diaconu.
