INTERVIU TULBURĂTOR | O mamă de gemeni află că are CANCER. Este grav și deja se gândește că totul este terminat. Bine, dar ce fac gemenii fără mamă…? Întrebarea aceasta a fost principalul aliat într-un război încă necâștigat…

Din cuprinsul articolului

Reporter: Ai trecut printr-o bătălie cumplită și ai învins. Felicitări, multă sănătate și forță pentru a duce povestea mai departe și pentru a ajuta cât mai multe femei ce trec prin lupte doar de ele știute.

Elena-Clara DUMITRACHE: Vreau să vă mulțumesc în primul rând pentru invitație. Este primul interviu care îmi dă ocazia să vorbesc despre povestea mea și în același timp să îmi depășesc limitele.

Ceea ce îmi doresc este să îmi împărtășesc experiența și să devin un exemplu de curaj și optimism pentru celelalte femei care trec printr-o situație similară.

Să le spun că doar cu optimism pot trece peste provocările vieții. Cu toții știm că optimismul înseamnă sănătate.

Frica și anxietatea favorizează proliferarea celuleor canceroase și e bine să învățăm să le stăpânim. Ușor de zis, greu de făcut dar, cu ajutor specializat, se poate.

Cum te eliberezi…

Cred, de asemenea, că deschizându-ți sufletul și împărtășind durerea, teama și suferința, te eliberezi.

Frica și anxietatea scad în intensitate și prin vulnerabilitate și deschidere oferi, fără să conștientizezi, ajutor celor care au aceleași frământări sau alte probleme care îi macină.

Trebuie să ai curaj așadar să vorbești și să accepti ajutorul celor din jur.

Rep: Cum te simți acum? Ești complet vindecată?

ECD: Mă simt bine. Nu sunt complet vindecată. Continui diferite tratamente la recomandarea medicilor curanți, terapii, particip la diferite programe, fac mai multă mișcare în aer liber, fac tot ce pot ca să-mi fie bine.

Rep: Dacă sufletul tău s-ar privi în oglindă, cum ar arăta? În ce stadiu sunt rănile de pe el…? S-au cicatrizat? Ce anume le-a provocat?

ECD: Nu cred că rănile s-au vindecat. Un semn că ele încă există ar fi că plâng de fiecare dată când povestesc. Rănile sunt adânci și este nevoie de timp ca să se cicatrizeze.

Nu e ușor să treci peste o boală atât de complexă, care lasă cicatrici atât fizice, cât și psihice.

Dar paradoxul este că mă uit in oglindă, mă văd imperfectă în continuare, dar o varianta unica, mult mai bună decât cea precedentă din toate punctele de vedere.

Rep: Cum ai aflat diagnosticul? Care a fost și în ce stadiu?

ECD: Diagnosticul l-am aflat în mai 2020, brusc. În ziua în care am primit diagnosticul, nimic nu prevestea că voi trece printr-o astfel de experiență.

Fără antecedente în familie, fără simptome și totuși, am primit o veste care mi-a schimbat viața în câteva secunde. Totul părea că s-a prăbușit.

Primul lucru pe care mi l-am spus a fost: nu, nu sunt pregătită să plec! De parcă m-ar fi întrebat cineva dacă sunt sau nu pregătită.

M-am gândit la gemenii mei, m-am întrebat încotro s-o iau, ce voi face și multe alte frământări. Am trecut de la o stare la alta, de la frică la disperare.

Au urmat mai multe investigații si după 2 săptămâni am început chimioterapia. Diagnosticul a fost de neoplasm mamar stâng stadiul IIB – carcinom ductal invaziv ER80%, PGR 80%, HER2negativ, KI47 50%.

După chimioterapie, a urmat intervenția chirurgicală, mastectomie radicală cu limfadenectomie axilara stânga și 25 de ședințe de radioterapie.

Acum sunt în curs de hormonoterapie și tratament pentru a înfrâna progresul limfedemului care s-a declanșat în timpul radioterapiei.

Rep: Care au fost simptomele care te-au alarmat și ai mers la medic (dacă nu este vorba de analize de rutină)?

ECD: Am simțit ceva la sânul stâng și m-am programat imediat la un consult. Nu am avut alte simptome.

Nu făcusem investigații în acest sens de aproximativ 3 ani. Deci, da, este foarte importantă autoexaminarea.

Rep: Ce ai simțit în acele momente? Cum ți s-a comunicat? Cât de bună a fost/este comunicarea cu medicul/medicii?

ECD: Comunicarea a fost foarte directă. În momentul acela m-a durut tare acest mod de abordare, dar nu cred că aș fi acceptat nici să mi se spună că s-ar putea sau că să mai vedem sau, mai rău, să mi se ascundă adevărul.

Eu sunt un om direct, deci prefer aceasta abordare, indiferent cât de dură ar fi. Comunicarea cu medicii nu este întotdeauna perfectă, dar ce trebuie să faci este sa-ti pregătești întrebările și să fii atent la răspunsuri.

Multe dintre răspunsuri le-am aflat și din grupurile de suport. De aceea, îndemn toate doamnele să accepte ajutor și să apeleze la asociațiile de pacienți.

Hibele sistemului medical

Sistemele medicale publice și private din tara au în continuare hibele lor, dar cred că atitudinea pacientului contează mult în relația cu medicul.

Rep: Cât de importantă este comunicarea cu medicul și cât de eficientă crezi că este în managementul terapiei?

ECD: Am avut norocul de a întâlni medici cu o mentalitate deschisă, disponibili și ușor empatici. Exact ce îmi trebuia. Am cerut, evident, mai multe păreri mergând la diferiți medici.

Trebuie sa țineți cont că toate vizitele medicale și investigațiile le-am făcut fără să am cu mine un însoțitor. Totul se întâmpla în perioada pandemiei și nu erau acceptați însoțitorii.

A fost deci foarte greu întrucât, din cauza emoțiilor, de multe ori m-am pierdut și nu mai știam ce să întreb, ce informații să cer. Multe lucruri utile se pot învăța sau afla de la alți pacienți.

Rep: Cine ți-a fost alături?

ECD: Din nou pot spune că am avut noroc pentru că am avut susținerea familiei și a prietenilor, care nu m-au abandonat.

Și spun asta pentru că am auzit multe cazuri în care, în momentului diagnosticării, pacienții au fost abandonați de cei dragi. Nu au putut efectiv să ducă alături de ei această luptă.

Am găsit încă de la început asociații, precum comunitatea Imunis și acest lucru a însemnat mult. În primul rând Speranță.

Rep: Cum vezi viața acum?

ECD: Acum prețuiesc mai mult fiecare moment de viață alături de cei dragi și mă bucur de fiecare zi!

Îmi dedic mie, în primul rând mai, mult timp, experimentez mai multe lucruri. Mi-am fixat un obiectiv și anume acela de a crea cat mai multe amintiri plăcute în timpul pe care îl mai am la dispoziție.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care mi-a dăruit-o in plus!

Rep: Ce regrete ai avut când ai aflat diagnosticul?

ECD: Poate ca nu am mers la control la timp.

Rep: Ce vrei să faci pentru celelalte femei care trec prin astfel de experiențe?

ECD: Ceea ce pot face concret este să-mi împărtășesc experiența ori de câte ori se ivește ocazia, să le inspir și să le dau curaj să lupte și să meargă înainte.