Din cuprinsul articolului
Culoarea şi frecvenţa urinărilor pot semnala deshidratarea organismului, dar şi infecţii urinare, tumori la rinichi sau cancer la vezica urinară.
Modificările în aspectul urinei pot fi cauzate de dietă sau anumite medicamente, însă pot semnala deopotrivă afecţiuni grave ale rinichilor sau chiar tumori.
Specialişti în medicină internă explică semnele care anunţă posibile probleme grave.
Culoarea închisă, semn de hidratare incorectă
Urina incoloră şi aproape inodoră indică o hidratare corectă, în ciuda inconvenientului de a merge la baie des. „În mod normal, urina ar trebui să fie de un galben-deschis, care poate să oscileze către incolor dacă e foarte diluată, în cazul unui consum mare de lichide, în special apă. Mirosul caracteristic al urinei se datorează substanţelor conţinute – uree, acid uric etc.”, precizează Ion Mălciolu, medic internist în cadrul Organizaţiei „Corpul Păcii al SUA”, din Bucureşti.
Pe de altă parte, urina închisă la culoare, maronie, asociată cu ameţeli, dureri de cap uşoare şi „slăbiciune” generală, poate indica o deshidratare profundă, caz în care rinichii produc urină mai concentrată. Dacă urina „nu se deschide” după un pahar cu apă, atunci poate fi vorba despre sângerare.
Urina „fluorescentă” (galben-neon) poate fi cauza consumului de suplimente nutritive. De exemplu, suplimentele care au în compoziţie vitamina B şi caroten conferă urinei o nuanţă mai aurie, însă acest lucru nu înseamnă că substanţele sunt eliminate prin urină.
Dacă urina are un miros ciudat, poate fi de vină dieta. În timpul digestiei, substanţele „mirositoare” sunt filtrate de rinichi şi apoi eliminate prin urină. Mirosurile dispar însă odată ce digestia este pe deplin încheiată.
„Infecţie urinară, infecţie la rinchi, pietre la rinichi, pietre la vezica urinară, blocarea tractului urinar, tumoare la rinichi, cancer la vezica urinară, cancer de uretră”, aceasta este lista posibilelor afecţiuni pe care le ascunde sângele din urină, potrivit medicului internist Ion Mălciolu. În cele mai severe cazuri, sângele poate indica traumatisme şi leziuni ale tractului urinar, mai ales în cazul atleţilor. Dacă urinarea este însoţită de usturimi, este foarte probabil să se fi instalat o infecţie urinară, foarte frecventă în cazul femeilor active sexual sau aproape de menopauză. Acest lucru se datorează, de asemenea, structurii anatomice feminine, al căror canal urinar se află în vecinătatea vaginului şi rectului, faci litând accesul bacteriilor.
Cum se previn şi cum se tratează infecţiile urinare
Infecţiile tractului urinar se tratează cu antibiotice, dar şi cu un consum mare de lichide, care să limiteze durata infecţiei. Pentru a preveni infecţiile, medicul Mănciolu recomandă „un consum mare de lichide, o igienă locală riguroasă, precum şi evitarea consumului haotic de antibiotice”.
De asemenea, „abţinerile” repetate de la urinat pot duce la slăbirea pereţilor vezicii urinare sau uretrei. Mai mult, stagnarea u rinei în vezică poate favoriza ascensiunea germenilor către rinichi, provocând afecţiuni renale.
PREDISPOZIŢIE
Incontinenţa, mai frecventă la femei
Incontinenţa urinară (pierdere involuntară de urină) afectează femeile (chiar şi pe cele care nu au născut) într-o măsură mai mare decât bărbaţii. „Apare mai ales după naştere sau la femeile peste 45 de ani, în urma modificărilor hormonale care afectează musculatura şi ligamentele pelviene. Incontinenţa se instalează frecvent după opt săptămâni de la naştere, dar dispare după a şasea lună postpartum”, subliniază medicul Ion Mălciolu.
Exerciţiile Kegel pentru întărirea muşchilor pelvieni (contractarea şi eliberarea repetată a muşchilor) pot fi făcute după ce incontinenţa a fost diagnosticată.
