„Înainte ca inginerii să ne pună la dispoziție aparatură, eram în epoca bronzului în chirurgia articulară”

Daniela Șerb

În zece ani de chirurgie artroscopică, medicul Nicolae Efimov, 62 de ani, are la activ mii de operații în urma cărora pacienții au scăpat de chinul ghipsului și au plecat acasă pe propriile picioare după doar câteva zile de spitalizare.
Șeful Secției de Ortopedie-Traumatologie de la Spitalul CF2 din București este unul dintre pionierii acestei metode chirurgicale minim invazive în ortopedie, metodă care a pătruns greu în spitalele românești pentru că dincolo de aparatură presupune și o îndemânare a medicului care se capătă doar în urma unei munci susținute. Medicul este de părere că înainte ca „inginerii să ne pună la dispoziție această aparatură, eram în epoca bronzului în chirurgia articulară”.
Curs de artroscopie în Elveția
Prima dată când medicul a avut de-a face cu un endoscop a fost atunci când soția sa a avut nevoie de o bronhoscopie. „I s-a făcut o bronhoscopie cu un bronhoscop rigid. Adică i s-a băgat pe trahee o țeavă cât un deget de groasă. Am asistat la ea, săraca, îi curgeau lacrimile și toate secrețiile. Era cumplit”.
În 1994, medicul a urmat un curs de specializare în artroscopie în Elveția, iar din 1995 a început să opereze în spital cu o linie de artroscopie cumpărată de medici.
Încă de când și-a susținut teza de doctorat care a avut ca subiect o tehnică specială de reparare a cartilajului prin implant de condrocite autologe cultivate in vitro și-a dat seama că viitorul în materie de tratament ortopedic va fi acela al injectării unor substanțe.
„Și acum cred că acest tratament cu acid hialuronic este un principiu timid.  Pentru că noi dăm cărămizile de bază pentru refacere, dar nu dăm stimulii biologici. Nu dăm substanțe care să determine combinația mai rapidă și mai bună a acestor substanțe. Nu dăm așa numiții chemoatractanți (substanțe-semnal) care să aducă acolo din organism și celule specializate și substanțe potrivite. Pentru că dacă se reface matricea extracelulară nu înseamnă că imediat s-a refăcut și populația celulară. Nu înseamnă că imediat s-a refăcut cartilajul în structura lui naturală, normală. Încă nu știm să facem asta. Dar cred că, în viitor, așa se va întâmpla”.
Viitorul va aduce și alte tehnici chirurgicale astăzi de neimaginat, poate. „Fără ingineri nu am fi avut radiografii, RMN. Am fi fost ca Ambroise Parre (1510-1590, unul dintre deschizătorii de drum ai chirurgiei moderne) care tăiam un buboi, îl schingiuiam pe pacient să-i punem două ateluțe că și-a rupt un os. E greu de imaginat ce ne vor da oamenii de știință în viitor. Aceste endoscoape ar putea să fie o nanotehnologie.”

 Examenele din viață,niște trenuri care trec prin gara ta
Pasiunea pentru medicină și principiile de muncă și viață ca medic le-a moștenit de la mama sa, la rândul ei medic internist, spune dr. Efimov. „Timpul este un factor irecuperabil. Mama mea spunea: Nicule, să vezi examenele în viață ca pe niște trenuri care trec prin gara ta. Te-ai urcat în tren, mergi mai departe, dacă nu, ai rămas ca prostu-n gară. Toată viața am fost talonat de chestia asta, și am ținut ca la orice examen pe care l-am dat ca să nu rămân ca prostu-n gară. Mama și-a dat examenele la timp și a urmat același principiu, care este unul foarte bun”.

Despre dascălii de ieri și medicii de azi
Medicul Nicolae Efimov vorbește cu mare drag, dar și cu profund respect despre doi profesori care i-au marcat cariera profesională: profesorul Dan Setlacec și profesorul Aurel Denischi. „Profesorul Setlacec, cu care am lucrat ca stagiar la Fundeni, m-a ajutat imens. Am învățat de la acel om de la tehnici de manualitate, de la cum să ții corect în mână o pensă sau un bisturiu și până la principii morale ale chirurgiei”.
Apoi a intrat în specialitatea pe care o practică de-o viață, în ortopedie, cu profesorul Aurel Denischi. „Era un profesionist cu totul și cu totul deosebit”, își amintește medicul.
Chirurgi care nu știu să țină bisturiul în mână
Tinerii care termină acum facultatea au lacune serioase. „Am primit un medic în anul 4 care nu ținuse un bisturiu în mână, care nu știa să facă noduri. Nu mai vorbesc să fi operat ceva. Sistemul de învățământ s-a schimbat, nu e vina medicilor tineri. Acum se fac 7.000 de cursuri. Pentru artroscopie se fac cursuri și se ia un atestat. Dacă l-ai ținut cinci ani la specializare ar trebui să facă și artoscopie. Acești medici tineri ar trebui să dea buzna peste ceilalți și să-i tragă de mânecă: învață-mă și pe mine meserie. Eu când eram la specializare nu exista ca maestrul să stea în gardă fără mine. Eu stăteam în gardă, făceam  pansamentele, făceam contravizita, și îi raportam în amănunt cazurile mai complicate. Și ei ne urmăreau și ne acordau girul lor pe măsură ce-l meritam”.