Există sigur viață după moarte

S-au obișnuit românii cu ideea de transplant? Aceasta a fost una dintre întrebările la care prof. univ. dr. Irinel Popescu a fost categoric. „Da. După mine, în România impactul în populație al conceptului de moarte cerebrală și al conceptului de a dona organe, de fapt a viziunii mai mult decât necesitatea viziunii, de act caritabil, de act cu profunde semnificații umane, a fost de la început corect înțeleasă.

Prezentarea în mass-media a rezultatelor transplantului și, aș spune eu, în special ale transplantului hepatic și cardiac, la început, a avut un puternic impact emoțional asupra populației României, care a rămas relativ constant de-a lungul timpului. A fost amplificat în 2013, odată cu campania inițiată de ProTv, Există viață după moarte, și care practic a reușit să dubleze numărul de donatori. Dar, în afara atitudinii populației, care, așa cum spuneam, a rămas constant pozitivă de-a lungul timpului Agenția Națională de Transplant a cărei înființare, în anul 2005, a avut un rol major în evoluția transplantului de organe solide din România, am muncit foarte mult la nivelul secțiilor de terapie intensivă, pentru că acolo se pierdeau din păcate mulți donatori la care familiile ar fi fost de acord cu prelevarea, dar condițiile, dotarea unor servicii de terapie intensivă și implementarea protocoalelor de terapie intensivă a morții cerebrale nu erau pe măsura necesităților”, susține dr. Irinel Popescu. Colaborarea cu aceste secții de terapie intensivă s-a îmbunătățit mult în ultima vreme. În plus, desemnarea la nivelul marilor spitale a unui coordonator de transplant și a unei persoane responsabile de procesul de donare a reușit să facă pasul decisiv de la 40, 50 de donatori pe an, la peste 130, 140, cât am avut în ultimii ani.
 Diagnostic corect
Transplantul în sine este o muncă de echipă, chiar și din punct de vedere fizic, crede dr. Irinel Popescu. „Este o operație care, deși în prezent nu mai durează ca în etapa pionieratului 10 sau 12 ore, ci patru, cinci sau șase ore, totuși, implică un mare consum de energie fizică, așa încât uneori în cursul operațiilor chirurgii se mai schimbă și își iau un anumit timp de repaos dacă este cazul. Din start se pleacă cu o echipă de cel puțin trei sau patru chirurgi și o echipă de asistente medicale de sală, cu o echipă anestezică la fel de numeroasă, incluzând asistente de profil, aflate în sala de operație. Există în sala de transfuzii, permanent în alertă, ori de câte ori există o operație de transplant, un laborator pe care îl avem la dispoziție, există un ecografist care vine să efectueze examenul final al anatomozelor vasculare, echipa de gastroenterologie de unde vine primitorul este și ea mobilizată pentru acest eveniment și asta doar în cursul operației. În preoperator bolnavii sunt investigați și se află pe lista de așteptare în două centre de gastroenterologie importante. Atât în pre, cât și în postoperator ei sunt investigați de colegii noștri imagiști, care au un rol extrem de important și în diagnostic și uneori în tratamentul postoperator, stenozele vasculare sau stenozele digestive sunt tratate în prezent prin radiologie intervențională, așa încât aș spune, cumva cu mândrie, că introducerea programului de transplant hepatic în România a însemnat, pe lângă dezvoltarea școlii de chirurgie românești în poate cel mai dificil  tip de chirurgie abdominală existent în prezent, și anume chirurgia ficatului, și dezvoltarea școlii de anestezie din România, a școlii de gastroenterologie și hepatologie în particular din România, a școlii de radiologie imagistică și intervențională, imagistică medicală și radiologie intervențională din România, a imunologiei”, afirmă dr. Irinel Popescu. Programul a avut un impact de ansamblu extrem de important pentru că iată câte tipuri de specialități au fost implicate. Câte tipuri de specialități au profitat și s-au dezvoltat în conjuncție cu acest program de transplant.
Succesiune asigurată
Sigur că sunt diferențe între studenții de acum și cei de altădată, ne spune prof. univ. dr. Irinel Popescu. „Generațiile nu seamănă una cu alta, după cum nici generația mea nu semăna cu generația 1950, care nu semăna cu generația 1930. Sunt diferențe, însă elementele de bază sunt aceleași. Vocația rămâne elementul definitoriu al cuiva care își alege această carieră, deoarece transplantul de ficat implică în primul rând un devotament cu totul ieșit din comun față de meseria respectivă. Donatorii de ficat apar noaptea, sâmbăta, duminica, de sărbători și, față de alte organe care pot fi păstrate mai multă vreme în soluția de prezervare și la care chirurgul poate veni a doua zi să efectueze transplantul, în cazul ficatului, de cele mai multe ori se efectuează foarte repede după prelevare. De cele mai multe ori în timpul nopții sau în weekend sau de sărbători este o activitate nonstop care necesită, asta scrie și în legislația de transplant, prezența echipei 24 din 24. Fără o anumită vocație nu cred că poți face o asemenea meserie. Personal, aș spune că sunt foarte bucuros pentru că în momentul de față există deja doi lideri ai chirurgiei de transplant hepatic, care, la rândul lor, sunt sigur că vor forma fiecare o școală, astfel ștafeta sau succesiunea generațiilor consider că este asigurată”, susține dr. Irinel Popescu.
Motivație
Pe prof. univ. dr. Irinel Popescu îl motivează dificultatea cazurilor, „pentru că noi am dori să rezolvăm toate cazurile cu succes și fiecare bolnav să redevină un om sănătos, și după cum se știe, nu numai noi, ci peste tot în lume, mai ales într-o specialitate atât de grea cum este transplantul de ficat, succesul nu este niciodată sută la sută. Ori de aici vine și motivația, am dori să facem mai mult și mai bine. Rememorând dificultățile pionieratului pe care am reușit să le depășim, provocările pe care le avem în față, în prezent, aș spune că sunt cumva mai mici decât atunci, pentru că pionieratul presupune chiar o doză de eroism. Astăzi, ne confruntăm cu complexitatea unor cazuri, care, de asemenea, este pentru noi o provocare profesională, pe care încercăm să o depășim și care aș spune că este principalul lucru care ne motivează. Ne motivează și comparația permanentă cu centrele internaționale. La început am învățat de la astfel de echipe, după aceea am ajuns cu rezultate similare și, iată, spun cu mândrie că acum,la rândul nostru, am ajuns să furnizăm informație în transplant unor centre care au nevoie de așa ceva”, spune prof. Irinel Popescu.
Muncă de echipă
E o muncă de echipă în care fiecare trebuie să-și drămuiască eforturile și resursele și în funcție de vârstă reușește să găsească o formula funcțională de-a lungul timpului. „Uneori e ciudat că dacă necesitățile o cer te mobilizezi foarte rapid și chiar dacă erai într-un timp de odihnă reintri foarte repede în activitate. E un exercițiu pe care toți cei implicați în transplant l-au învățat încă din perioada de formare. S-a întâmplat și în cazul meu”, a afirmat prof. Irinel Popescu.

Prima operație robotică
În clinica de la Fundeni a fost introdusă chirurgia robotică în România și prof. univ. dr. Irinel Popescu a fost primul care a efectuat o operație de acest fel. „A fost o rezecție de ficat pe care am efectuat-o în prezența proctorului adus de firma care comercializa aparatul, respectiv de profesorul Konstantin Konstantinidis, de la Atena. El făcuse o colecistictomie demonstrativă și eu, acea rezecție de ficat. Ulterior, împreună cu echipele pe care le coordonam, respectiv a conf. dr. Cătălin Vasilescu și dr. Victor Tomulescu, am dezvoltat chirurgia robotică până la nivelul a 900 de operații, în momentul de față. Pe același model al transplantului, împreună cu doctorul Victor Tomulescu, am contribuit la debutul programului de chirurgie robotică la Spitalul Militar Central”, a afirmat dr. Irinel Popescu.

Primii pași în meserie

A spus de multe ori povestea. A ajuns la Facultatea de Medicină venind dintr-o clasă de real de la Liceul „Frații Buzești”, din Craiova, în care toți colegii săi au optat pentru facultăți tehnice. „Am fost singurul care a ales Medicina. La vremea respectivă era considerată una dintre cele mai bune facultăți, de aceea a fost o provocare. După aceea am rămas din ce în ce mai legat de profesia medicală și m-a pasionat inițial ideea de a-mi însuși noțiunile fundamentale și de a performa în facultate. Pentru cariera chirurgicală, decisiv a fost examenul de internat, de la începutul anului VI, deci cel care selecta cei mai buni studenți, care făceau trei ani de internat după aceea, din care s-au selectat viitoarele cadre universitare. Faptul că am reușit pe primul loc la acel examen a fost decisiv pentru evoluția mea ulterioară.
A contat întâlnirea cu profesorul Setlacec, faptul că am reușit să ajung prin concurs în această clinică și școala de chirurgie pe care profesorul Setlacec a format-o la rândul lui pe care a lăsat-o și aici în Institutul Fundeni, dar și în tot restul țării, cu mulți profesori universitari, șefi de secție. Când te formezi la o asemenea școală, ai obligația să dezvolți mai departe moștenirea care ți s-a lăsat și să lași la rândul tău o moștenire pe măsură”, crede dr. Irinel Popescu.

„Am învățat că facem o meserie complexă”

Profesorul Setlacec, a cărui statuie în bronz străjuiește intrarea în spital, poate fi considerat personalitatea cea mai reprezentativă pentru acest spital, a fost mentorul și cel cu care prof. univ. dr. Irinel Popescu a lucrat în Spitalul Fundeni. „Încă de la începuturile sale și prin cariera deosebită pe care a făcut-o ulterior în chirurgia cardiacă, dar mai ales în chirurgia generală, a rămas în istoria medicinei ca unul dintre marii profesori și creatori de școală medicală ai României. Facem o meserie complexă. Niciodată nu am renunțat la filosofia pe care a enunțat-o Ambroise Pare încă din secolul XVI și care spunea «Eu l-am operat, Dumnezeu l-a vindecat!» Sunt și acum convins că există ceva dincolo de capacitățile noastre medicale, chiar dacă de-a lungul timpului, pe măsură ce experiența chirurgicală și mijloacele moderne de chirurgie au devenit tot mai bune, rezultatele s-au îmbunătățit. Este o legătură directă cu știința medicală. În special în acele cazuri complexe există și niște lucruri care sunt undeva deasupra noastră. Am învățat în primul rând o anumită atitudine de umilință în fața bolii și a unei meserii extrem de complexă, în care cea mai mare greșeală ar fi să o tratezi cu aroganță și cu ideea că după o anumită experiență ai ajuns să știi tot. Nu știi niciodată tot”, spune dr. Irinel Popescu. Uneori îl citează pe Socrate, „Știi că nu știi nimic”, și crede că e dezesperant să te găsești într-o asemenea situație. „În fața bolilor grave cu care m-am confruntat de-a lungul timpului având pacienți chiar colegi de meserie, în care știi că nu poți să faci foarte mult, în fața cazurilor în care ai dat tot ce știi și ai făcut tot ce era omenește posibil și, din păcate, evoluția bolnavului nu este favorabilă, revii la acest sentiment de umilință. Sigur că de-a lungul timpului, în această clinică s-au acumulat multe realizări și dacă am face un inventar al lor s-ar putea concluziona că s-au făcut lucruri deosebite, unele dintre ele sigur că le menționez și eu cu mândrie, pentru că sunt rezultatul unor eforturi ale întregii echipe și trebuie menționate ca atare. Dar la sfârșitul unui astfel de bilanț te întorci la ceea ce spuneam și la faptul că mai sunt multe lucruri de învățat, multe lucruri pe care nu le știm încă, multe lucruri care ne scapă. E o meserie pe care aș spune că trebuie să o abordezi totdeauna dintr-o astfel de perspectivă”, crede prof. Irinel Popescu.
Progres
Evident că e greu să treci peste moartea unui pacient și de fiecare dată îți pui întrebări în ce măsură cazul trebuia abordat sau trebuia abandonat din start, în ce măsură ceea ce ai făcut a corespuns exigențelor actuale sau nu. „Întotdeauna sunt astfel de întrebări și asta ne-a și ajutat poate să obținem rezultatele pe care le-am obținut. De la profesorul Setlacec am învățat câteva lucruri. Mai întâi că trebuie să fii foarte onest față de meserie și să analizezi fiecare caz cu multă corectitudine și cu multă obiectivitate. În al doilea rând, ca să înveți ceva din aceste cazuri trebuie să le comentezi împreună cu colegii în reuniunile noastre științifice și în publicațiile pe care le facem, de o manieră foarte obiectivă și foarte corectă. Doar așa se poate progresa”, crede dr. Irinel Popescu. În fond, echipa de aici și-a ales cel mai dificil tip de transplant care a fost imaginat vreodată. Cu rezultate care, cel puțin în perioada inițială, la nivel internațional, au fost extrem de controversate și de contestate, a ales să parcurgă drumul pe care l-a parcurs inclusiv Thomas Starzl, părintele transplantului hepatic, care deși a făcut prima operație de transplant în 1963, prima operație reușită a fost abia în 1967. În 1980 s-a mutat de la Denver, deoarece conducerea spitalului de acolo considera rezultatele nesatisfăcătoare. „Abia în 1983, la Pittsburgh, metoda a devenit acceptată ca metodă terapeutică și au urmat anii 90 care au fost anii de glorie ai Pittsburghului și în care am avut șansa să fiu și eu acolo. A fost un drum plin de multe dificultăți și pe care doar o echipă convinsă de valoarea ei și de utilitatea a ceea ce face pentru bolnav îl poate parcurge și poate să continue în fața atâtor obstacole. E o meserie foarte frumoasă și dacă unui tânăr îi place și dorește să o îmbrățișeze acest lucru trebuie să-l domine. Până la urmă va reuși. Însă trebuie să fie convins că e dispus, că vrea să facă sacrificiile de care spuneam și că dacă nu are de la început o asemenea decizie e mai bine să caute o altă specialitate”, afirmă dr. Irinel Popescu.
Alegeri bune, regrete inexistente
În cei trei ani petrecuți în Statele Unite, în două centre importante, începând cu Pittsburgh, considerat Mecca transplantului, condus de Thomas Starzl, părintele transplantului din lume, cu care dr. Irinel Popescu a rămas ulterior într-o relație foarte apropiată, și continuând cu Spitalul Mount Sinai din New York, au fost două programe de vârf la nivel mondial în care a avut șansa să se formeze. „Am efectuat foarte multe prelevări, pentru care zburam noaptea în diverse zone ale Statelor Unite și a doua zi trebuia să fiu la operația de transplant. Aveam și muncă de cercetare în laborator și trebuia să elaborez și lucrări dintre care unele au apărut în reviste importante. Atunci am învățat economia timpului, în care odihna se face printre picături, furând aș spune clipele de somn și în care dacă e nevoie să revii foarte rapid atunci când apare o situație cu caracter de urgență. Trebuie să poți să te mobilizezi chiar dacă ți-ai proiectat cumva un timp de odihnă în perioada aceea, trebuie să revii foarte rapid și la capacitate totală”, susține dr. Irinel Popescu.
Nu regretă nimic din alegerile pe care le-a făcut, de altfel realizările sale vorbesc de la sine, pur și simplu rămâi fără cuvinte la simpla lor enumerare. Un drum de muncă în care păstrezi permanent o atitudine pozitivă în ciuda dificultăților rămâne un drum care-ți oferă satisfacții și de care poți fi mândru. „În această clinică, în afara chirurgiei de transplant hepatic a fost dezvoltată foarte mult chirurgia hepatică și chirurgia pancreatică, conturând această specialitate de chirurgie hepatobiliopancreatică pe care o promovăm ca atare, încât de-a lungul timpului, datorită cazuisticii de aici și publicațiilor la nivel international, am ajuns să fac parte din două boarduri europene, cel de chirurgie hepatobiliopancreatică și cel de transplant, care organizează învățământul de hepatobiliopancreatică și de transplant la nivel european și oferă diplomele europene pe aceste specialități și încerc să aduc și în România acest sistem de învățământ. Fără cercetare practic nu există carieră universitară. Cineva care a îmbrățișat o carieră universitară este obligat să facă cercetare, așa ne-a educat profesorul Setlacec”, a încheiat dr. Irinel Popescu.

Centrul de Excelență în Medicina Translațională
Profesorul Irinel Popescu afirmă că a fost de la început unul dintre cei care au susținut introducerea criteriilor scientometrice în evaluarea unui profesor universitar, de aceea în clinica de la Fundeni se desfășoară un volum important de activitate de cercetare. „Unul dintre lucrurile pe care sper să ajung să-l las moștenire acestui spital este o nouă clădire, un centru de cercetări pe fonduri europene care se cheamă Centrul de Excelență în Medicina Translațională, care va fi gata în cursul verii acestui an, prin august, în care se va desfășura ceea ce numim noi cercetare translațională, deci probele prelevate de la bolnavi vor fi trimise aici pentru analize de laborator sofisticate și rezultatele obținute se vor întoarce în clinică, în beneficiul bolnavilor. Soluții terapeutice, remedii pentru bolile lor găsite aici în laborator”.