Emoționanta scrisoare a principesei Margareta către REGELE MIHAI, cea mai frumoasă declarație de dragoste a unei fiice către tatăl ei

Poporul român a arătat pe 16 decembrie 2017, ziua când regele Mihai I al României a fost condus pe ultimul drum, un profund regret al timpului pierdut, timp în care România a fost văduvită de un rege care a iubit-o.

Un om modest și demn, regele Mihai a fost o prezență deosebită și pentru fiicele sale. Există în lumea online o scrisoare care s-a viralizat și care arată cât de frumos model patern a avut principesa Margareta în persoana lui Mihai I.

Scrisoarea a fost redactată în 2001, rândurile emoţionante fiind scrise de fiica cea mare a Regelui Mihai în copilărie, fiind recuperată din „pod”, după cum recunoaşte chiar Alteţa Sa: ”Când aveam nouă ani, am scris o compunere pe care am lăsat-o la şcoală sau am pus-o undeva, în pod. Dacă cineva mi-ar spune azi s-o scriu din nou, compunerea ar arăta aşa”:

„Există un om pe lumea aceasta a cărui prezenţă mă face să mă simt ocrotită, un om care se află întotdeauna acolo, lângă tine.

Am acasă o fotografie cu mine copil, aşezată pe o maşină veche de tuns iarba. Şedeam pe maşina cu care omul acesta tăia iarba şi mă simţeam în siguranţă.

În fiecare seară, înainte de a adormi, el venea să spună, cu surorile mele şi cu mine, Tatăl Nostru. Când aveam patru ani, el mi-a dat textul rugăciunii copiat la maşina lui de scris. Aceasta este o pagină pe care nu am pierdut-o niciodată.

La cei şapte ani ai mei, când venea să mă ia de la şcoală, stăteam pe scaunul din faţă al maşinii Volkswagen broscuţă şi eram foarte mândră că am dreptul la acel loc. Mă uitam pe furiş la el cum conducea şi mă gândeam ce frumos şi fermecător era, cu ochelarii de soare şi cu profilul lui perfect. Eram foarte mândră. La semafor mă uitam pe fereastră la oamenii din alte maşini să văd dacă îl remarcau şi eram sigură că nici ei nu văzuseră un bărbat atât de frumos.

Am zburat la vârsta de zece ani într-un avion intarziat pe care el îl pilota şi a fost destul de ciudat să fiu acolo, în aer, înconjurată de nori şi de zgomotul motoarelor; mă uitam în jos, spre pământ, şi puteam să văd maşinile şi copacii, lacul, câmpurile şi şoselele. El nu spunea nimic, dar la un moment dat am văzut la distanţă un alt avion. Deodată, a spus: «Dacă aş începe acum aterizarea, din cauza liniei de zbor ne-am ciocni cu celălalt avion. Asta îmi spun instrumentele mele de zbor». M-a privit amuzat, să vadă ce spun eu. Am tăcut şi m-am gândit că omul acesta e destul de puternic să rezolve orice problemă.

Când mă întorceam de la şcoală, la casa veche din Versoix, el citea mereu Herald Tribune după masa de seară, dezlega rebusuri, asculta muzică clasică, înainte ca nesuferitele de televizoare să intre în viaţa noastră. Serile noastre în familie erau plăcute şi confortabile.

Când am devenit adolescentă, m-a învăţat să conduc maşina, folosind pentru aceasta jeepul său. A fost foarte răbdător şi nu m-a făcut să mă simt nervoasă sau neîndemânatică. El a fost dintotdeauna foarte calm, şi a fost bun şi înţelegător cu fiecare.

Dacă ceva se strica, el ştia să repare, mai ales lucrurile mecanice şi electrice. A fost minunat pentru mine când am avut prima maşină! Nu aveam nevoie să merg niciodată la garaj.

Am descoperit că acest om are talent artistic; el a fost un pasionat pianist (e aşa de păcat că nu a continuat!), iubeşte muzica clasică, este un talentat fotograf şi îi place să călătorească şi să imortalizeze peisajele noi. Când eram mici şi veneau la noi copii de la şcoală, el scotea un proiector special şi ne arăta desene animate cu ciocănitoarea Woody, răţoiul Donald şi Mickey Mouse. De aceea serbările noastre de acasă erau vestite la şcoală şi fiecare se întrecea să fie invitat în casa noastră.

Amintiri unice sunt serile în care înregistra, în fiecare an, mesajul pentru Europa Liberă, care se transmitea în România în seara de Anul Nou. Noi toate trebuia să fim liniştite în timpul înregistrării, de fapt, trebuia să stăm în altă cameră, ca să nu‑l deranjăm. Ascultam cu încordare cuvintele şi cadenţa limbajului. Eram de fiecare dată impresionate şi înţelegeam că e vorba de ceva cu adevărat important.

Eram mic copil atunci când am înţeles că există o parte în acest om care nu ne aparţine nouă. Totul era legat de înregistrările radio din fiecare an: o latură misterioasă a existenţei sale, mai presus de viaţa personală. Acest sentiment devenea evident şi în orele în care el ne povestea despre o ţară nu prea îndepărtată pe care o iubea şi pe care o pierduse, când ne vorbea în limba acelei ţări, când ne arăta fotografiile acelui ţinut şi ne punea să ascultăm muzica acelor meleaguri. La început ne-am întrebat cum poate cineva să piardă o ţară, cum se poate una ca asta ?! Dar ceea ce înţelegeam era că omul acesta era mai mult decât unul dintre membrii familiei noastre; în viaţa lui era o altă dimensiune, cumva deasupra noastră; era ceva diferit, important, nu ca o meserie sau o slujbă, ceva mult mai cuprinzător şi mai profund. Şi totuşi, acel ceva era, într‑un fel, şi o parte din noi. Sentimentul de apartenenţă a crescut odată cu noi şi ne‑a adus şi mai aproape de omul despre care vă vorbesc.

Această altă parte a lui îl făcea reţinut şi trist. Dar cum el e foarte echilibrat, reuşea să-şi învingă tristeţea. Persoana aceasta are ore metodic stabilite pentru orice, şi vorbele pe care le spune sunt bine gândite înainte. De aceea el face pe toată lumea să se simtă în siguranţă; niciodată nu e haos în jurul lui.

Acest om are un formidabil simţ al umorului şi poate spune glume foarte amuzante; simţul umorului ne-a folosit lui şi nouă ca medicament, atunci când venea tristeţea.

Persoana aceasta e incoruptibilă, nu l-am putut minţi niciodată. De exemplu, nu m-am putut preface că sunt bolnavă, ca să nu merg la şcoală.

Omul acesta a avut tot soiul de profesii pentru a‑şi întreţine familia: a crescut găini, a condus maşini, a făcut tâmplărie, a fost agent de bursă, pilot de încercare şi producător de echipament electronic. Am descoperit că a purtat o incredibilă corespondenţă cu tot felul de oameni din toate colţurile lumii, despre ţara lui, despre jeepurile lui, despre fotografii, maşini, avioane şi chestiuni mecanice. Auzeam cu toţii cum bătea literele la maşina lui de scris, în noapte, în timp ce ne cuprindea somnul. Era un sunet aşa de liniştitor!

Acest om a devenit Rege la vârsta de cinci ani şi continuă să fie. El a fost născut să reprezinte, să iubească şi să muncească pentru o ţară şi şi‑a îndeplinit menirea în fiecare secundă a vieţii lui, chiar şi atunci când ţara era departe de el şi interzisă lui.

A stat singur împreună cu armata lui în faţa naziştilor şi a schimbat destinul unui continent la 23 august 1944, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, când a întors armele de partea aliaţilor, în cel de-al Doilea Război Mondial. Apoi, el singur a durat ani de încăpăţânată rezistenţă în faţa comuniştilor care, în cele din urmă, l‑au forţat cu ţevi de puşcă şi cu tancuri să‑şi părăsească ţara.

Dar acest om a supravieţuit duşmanilor lui şi chiar copiilor duşmanilor lui.

Omul acesta a fost întotdeauna acolo, lângă mine. El este dintotdeauna alături de tine.

Şi omul acesta este tatăl meu.”

Sursă: http://www.romaniaregala.ro