Medicul hematolog Mihaela Andreescu a povestit pe Facebook despre un caz sfâșietor. Redăm mai jos postarea integrală:
As vrea sa vorbesc tuturor despre implicare.
O lectie din si despre care, am invatat multe. De la oamenii din jur, de la unii dintre colegi…
Acum 6 luni am primit intr-o zi de vineri cazul unui tanar de 33 ani, care in ultimii ani a muncit in Anglia si care, intors in tara ca sa se casatoreasca, isi face analizele si descopera ca are o forma de leucemie si anume leucemie mieloida cronica in puseu blastic (un fel de leucemie acuta). A efectuat tratament conform protocolului international, a raspuns foarte bine, s-au gasit donatori, a fost pus pe lista de transplant.
A revenit insa cu dureri intense de cap, iar examenele imagistice au aratat un nodul cerebelos, interpretat ca determinare in cadrul bolii. S-au efectuat administrari de citostatice direct in lcr, s-a efectuat chimioterapie in doze mari care sa penetreze bariera hemato-encefalica si a raspuns. Un timp.
Vineri glumeam in salon, povesteam despre externare, planuri, viata…
Luni un dezastru neurologic…
Imagistica: nodulul cerebelos a indus hidrocefalie. Urgenta neurochirurgicala.
Am dat telefoane peste telefoane. Nimeni nu se baga sa intre in sala, sa opereze un pacient cu leucemie, chiar daca in remisiune in periferie.
Seara de marti a fost un cosmar, starea lui s-a degradat progresiv, raspundea greu, uneori nu mai recunostea lumea din jur, i se administrau calmante, morfina la fiecare 2 ore iar durerea de cap devenea infernala. Prietena lui (pentru ca nunta a fost amanata odata cu diagnosticarea bolii), statea langa patul lui in genunchi, cocosata de nesomn si ii tinea capul in pozitii care sa ii amelioreze durerea. Imi venea sa plang, mi se rupea sufletul de mila pentru ei, pentru tineretea lor, pentru visele lor spulberate. Cand i-am spus ca e posibil sa nu mai existe un maine pentru el, am vazut cum erupe disperarea din ochii ei, s-a agatat de mine si mi-a spus ca sunt dispusi sa faca orice sa il mai aiba o clipa langa ea. Cu sufletul stors de atata suferinta desfasurata in fata ochilor mei, cu mintea indoita de sansele reale pe care le-ar avea in acel moment o interventie neurochirurgicala, in contextul declinului brutal din ultimele 24 ore, cu perspectiva unei zile libere nationale in fata ochilor, am dat totusi telefon in seara de 23 ianuarie unuia dintre neurochirurgii plecati in cursul anului trecut din Colentina in privat. Stiam ca familia nu are resursele necesare unei operatii in privat, stiam ca sansele lui sunt minime sa reziste operatiei, stiam toate astea si totusi am sunat ca sa stiu ca i-am acordat toate sansele din lume. Am vb cu neurochirurgul. Era ora 20.00. La 21.15 aveam bilete luate la film. Mi-a spus ca are nevoie de imagistica sa imi spuna daca are sau nu ce sa-i faca. Am alergat pe o roata la spital, am adunat toate RMN urile, CT urile facute si am pus-o pe prietena lui intr-un taxi ca sa i le duca acasa neurochirurgului. Am intrat la film, unde am ajuns cu intarziere (si ii multumesc sotului meu ca intelege toate momentele in care nu sunt prezenta sau alerg ca nebuna la spital ca sa ma mai ocup de vreun caz mai deosebit) si incep sa curga mesajele multe… neurochirurg, neurolog, medicul de garda de la mine de pe sectie, mesaje care se impleteau cu mesajele disperate ale prietenei care imi spunea ca lucrurile se agraveaza progresiv cu Adrian… Pana sa scrie END pe ecran, sfarsitul unui film din care nu am inteles nimic, era stabilit un board medical pentru a 2a zi dimineata, ora 9.00 in spitalul privat, unde era invitata si familia baiatului la discutii. Am discutat cazul, l-am sucit pe toate partile, am analizat toate variantele posibile si am chemat-o pe mama baiatului ca sa ii explice despre ce este vorba si la ce costuri se va ridica toata ingrijirea (internarea in terapia intensiva se poate ridica la o luna zile si costurile sunt foarte mari). Cand am auzit eu, medic hematolog, suma de 20000 euro, am crezut ca ma preling de pe scaun. Dar mama lui a spus demn, cu o privire inghetata de atatea lacrimi si cu un suflet impietrit de durere: „este singurul meu copil, pe care l-am crescut singura, altceva nu am pe lumea asta. Vand apartamentul. Singura problema este ca nimeni nu il va cumpara peste noapte, iar baiatul meu trebuie operat astazi.”
Am vazut lacrimi izvorand din ochii anestezistei, neurochirurgul a iesit din cabinetul in care se purta discutia… si toata lumea s-a hotarat: „intra in sala intr-o ora. Trebuie sa facem rost de trombocite. Mai vedem apoi ce facem”.
Am tras aer in piept si am fugit spre spital sa ii pregatesc actele pentru transfer. Pe drum am sunat-o pe dr Posea de la INHT, un om cu un suflet de aur care m-a ajutat de multe ori. Mi-a spus ca incearca sa ne trimita tot ce au. Din pacate intr-o zi libera, resursele sunt limitate. Eram disperata. Promisesem ca fac rost de trombocite ca sa poata fi operat in conditii de siguranta. M-as fi dus eu cu masina dupa ele prin tara. Si atunci suna telefonul. Era dr Posea care ma anunta ca a vb cu sefa serviciului de Ambulanta, dr Alice Grasu, si ca trimite o salvare in tara sa mai aduca trombocite.
Nu stiu cum de s-a mobilizat atata lume, intr-o zi libera. Nu stiu cum, un spital privat a reusit sa functioneze in regim de urgenta, ceea ce stiu e, ca atunci cand am primit urmatorul mesaj de la prietena lui, am putut in sfarsit sa trag aer in piept putin:
„Am fost la el.
Încă e amețit, de la anestezie probabil, o fi și obosit, a vb cu mine, mi a zis sa nu l las sa moara
😭.
Nu a simțit nimic bineînțeles, nu l mai doare capul, mi a zis ca l doare sufletul, la cât a suferit săracul, si cine știe ce o mai urma…
Sper și simt ca o sa se faca bine, a zis ca nu o sa ma lase niciodată singura, sa l audă Dumnezeu sau cine trebuie.
Am văzut ca i au pus cateter, sau ce o fi mai exact, sonda, tot ce trebuie.
E un lux aici și servicii pe măsura, banul își spune cuvântul.”
Stiu ca mai e un drum lung de parcurs, stiu ca nu e o victorie definitiva, asa cum stiu ca tinerii astia trebuie ajutati cumva. Am vazut romani care s-au mobilizat exemplar in alte cazuri. Stiu si cred ca se pot mobiliza si in acest caz. Cine stie cand si cum se va vinde apartamentul mamei lui? Haideti sa ii ajutam.
In 20 ani m-am dat peste cap pentru fiecare pacient. Si am mutat uneori munti din loc ca sa reusesc sa fac ceva, dar am intalnit oameni extraordinari in drumul asta, oameni sufletisti si cred ca si acum se vor gasi oameni care sa i ajute sa plateasca macar o parte din costurile terapiei.
Contul este deschis pe numele mamei baiatului
ANIȘOARA ARON
RO98 RZBR 0000 0600 1233 4119
RAIFFEISEN BANK S.A.
AGENȚIA OLTENITA
TINERETULUI, NR.101-105, SAHIA 1
Numarul prietenei lui Adrian daca vreti sa ii ajutati este: +40 (735) 152 526
