Dictionar medical

Contractie cardiaca anormala, survenind in mod prematur in cursul ciclului cardiac. Cauze si simptome – Extrasistolele sunt de cele mai multe ori hiperexcitabilitati electrice ale unei zone limitate a miocardului. Ele pot trece complet neobservate sau, invers, sunt insotite de o senzatie de lovituri in piept, de palpitatii, de indispozitie sau pauza cardiaca. Diagnostic – Extrasitolele sunt usor detectate prin luarea pulsului si mai ales prin auscultarea cardiaca prelungita, care deceleaza neregularitatea batailor cardiace. Ele sunt confirmate prin electrocardiografie. Atunci cand medicul considera necesar, prescrie o inregistrare electrocardiografica pe o durata de 24 de ore (inregistrarea Holter), care da posibilitatea sa se precizeze caracteristicile extrasistolelor: sediul si numarul, repetitia la intamplare sau identica, existenta si lungimea unei pauze extrasistolice, variabilitate pe 24 de ore. Tratament – Acesta nu este sistematic si depinde de caracterul simptomatic sau nu al extrasistolelor, precum si de sediul lor, de frecventa lor si de asocierea lor sau nu cu o cardiopatie. De fiecare data cand aceasta este posibil, tratamentul extrasistolelor este cel al cauzei lor. El face adesea apel la administrarea de antiaritmice.

Retentie patologica de lichid in tesuturile organismului, in particular in tesutul conjunctiv. Cauze – Trebuie deosebiti mai multi factori. – Factorii mecanici pot provoca edeme. Obstruarile venoase (flebita, insuficienta cardiaca etc.) sau limfatice (limfangite) deranjeaza circulatia lichidelor in organism. – Factorii fiziochimici pot, de asemenea, sa dea nastere unui edem. Astfel pot sta lucrurile in afectiuni renale, ca sindromul nefrotic sau carentele in proteine. Simptome si semne – edemul se manifesta mai intai printr-o crestere in greutate. Atunci cand se agraveaza, se constata o umflare care atinge cel mai des membrele inferioare. Aceasta forma de edem este insotita, in general, de oboseala si se manifesta cel mai frecvent seara. Printre edemele membrelor inferioare, se deosebesc edemul bilateral si edemul unilateral, consecutiv adesea unei insuficiente venoase la bolnavii care au varice sau flebita unei vene profunde. Edemul poate, de asemenea, sa afecteze alte parti ale corpului (abdomen, gamba, piept, fata etc.). Retentia lichidiana poate cuprinde cavitatea peritoneala, realizand o ascita, sau cavitatea pleurala, formand o efuziune pleurala. Tratament – edemele nu pot fi tratate decat prin stimularea evacuarii lichidului in urina de catre rinichi. Pentru a ajunge la acest rezultat, se impune administrarea de diuretice si tinerea unui regim alimentar hiposodat. Tratamentul difera totusi dupa tipul de edem si dupa cauza edemului. Un edem unilateral al unui membru inferior, cauzat de o flebita, se reduce In urma unui tratament anticoagulant. Daca el este cauzat de o insuficienta venoasa, poate fi ameliorat prin purtarea unui ciorap de varice. Un edem bilateral al membrelor inferioare, imputabil unei insuficiente cardiace, se trateaza prin administrarea de medicamente antidiuretice, cardiotonice si vasodilatatoare.

Crestere in volum a creierului, consecutiva unei cresteri a continutului de apa al tesuturilor sale. Edemul cerebral insoteste diferitele boli ale encefalului: tumora, traumatism, infectie, inflamatie, accident vascular cerebral. Craniul fiind rigid, edemul cerebral antreneaza o hipertensiune intracraniana, care se traduce prin semne ca paralizii, vome, dureri de cap, coma, si poate fi mortal. Tratamentul necesita o spitalizare de urgenta si asociaza antiedematoase cerebrale (macromolecule, corticosteroizi) la tratamentul cauzei. Antiedematoasele nu sunt eficace decat in cazul unui edem vasogenic.

Este o reactie alergica ce este caracterizata printr-o eruptie edematoasa subcutanata. Acest edem se poate declansa prin absortia de alimente, de o intepatura de insecta sau e luarea unor medicamente. Edemul afecteaza mucoasele bucale si ale cailor respiratorii superioare, precum si tesuturile subcutanate laxe ale fetei. Se manifesta printr-o umflatura bine delimitata, tare, de culoare roz pal, nepruriginoasa, dar care produce o senzatie de arsura. Poate cauza asfixia din cauza localizarii lui. Se impune un tratament de urgenta, mai ales daca exista o jena respiratorie, cu corticosteroizi injectabili cu actiune rapida, asociati cu clorhidrat de adrenalina. In caz ca tratamentul nu da roade si edemul continua sa evolueze, este imperativ transportul bolnavului la reanimare. Sinonim: Quincke (edem al lui), angioedem.

Afectiune cutanata alergica, acuta sau cronica, caracterizata prin zone rosii suprainaltate de mici vezicule lichidiene deosebit de pruriginoase. Tipuri – Dupa cauza lor se disting trei tipuri principale de eczema, care pot, fiecare dintre ele, sa imbrace o forma acuta sau cronica. – Eczema alergica de contact sau dermita de conlact survine cu ocazia contactelor repetate cu o substanta alergica (nichel, cauciuc, detergenti, unele substante medicamentoase etc.). Unii subiecti, cel mai des adultii, ajung astfel sa faca un puseu de eczema la fiecare nou contact. – Eczema atopica, numita, de asemenea, eczema constitutionala sau dermatita atopica, afecteaza subiectii atinsi de atopie, adica predispusi ereditar la alergii. Ea este foarte frecventa la sugar. Simptomele si puseele sunt declansate, in principal, de catre pneumalergene (praf de casa, animale microscopice ca acarienii, polenuri) sau de catre alte alergene prezente in unele alimente: lapte, oua, soia etc. – Eczema prin sensibilizare interna este cauzata de prezenta unui focar infectios care declanseaza un fel de alergie cu manifestari la nivelul pielii. Se poate intampla ca o afectiune cutanata (psoriazis) sa aiba leziuni asemanatoare celor provocate de eczema; aceasta complicatie este datorata cel mai des aplicarii de medicamente alergizante. Simptome si semne – Dupa cum este acuta sau cronica, eczema imbraca forme foarte diferite. Eczema acuta se manifesta prin aparitia de placi de un rosu aprins prost delimitate, pruriginoase; apoi apar vezicule (basici minuscule) care in continuare se rup, provocand o scurgere; in sfarsit, se formeaza cruste mai mult sau mai putin groase, care cad dupa una-doua saptamani si lasa cicatrice de culoare roz. Eczemele cronice, mai variate, se clasifica in trei categorii principale: – formele uscate, care se traduc prin placarde rosii si cu cruste, prost delimitate, cu o descuamare cand fina, cand in lambouri mari; – formele lichenifiate, care se caracterizeaza prin plaje de piele groasa si de culoare violet-purpuriu, parcurse de santuri cu desen cu romburi; – formele dishidrozice, care se traduc prin aparitia de vezicule pe fetele laterale ale degetelor; acestea pot sa se rupa si sa formeze cruste sau fisuri, in particular pe palme si pe suprafete le plantare. Tratament – Tratamentul este, in primul rand, cel al cauzei, atunci cand aceasta este posibil. Doar suprimarea contactului cu alergenul vindeca eczemele de contact, dar acesta este dificil de realizat in practica. In caz de eczema atopica, suprimarea pneumalergenelor (acarienii) este uneori posibila, ca si cea a alergenelor alimentare. In sfarsit, o desensibilizare (injectii repetate cu alergene in doze foarte mici) poate fi intreprinsa in unele cazuri de eczema atopica. In caz de eczema prin sensibilizare interna, antibioticele vindeca definitiv atat infectia, cat si eczema. Alte tratamente vizeaza suprimarea sau atenuare a simptomelor locale sau generale. Tratamentele locale implica antiseptice (mai ales in eczema acuta) si dermocorticosteroizii (mai ales in eczema cronica). Tratamentul general consta in administrarea orala de antihistaminice cu scopul de a calma mancarimile. Ingrijirea psihologica, schimbarea climatului ca si curele termale constituie tot atatea ajutoare de avut in vedere in tratamentul eczemei, mai ales cand ea este cronica. Prevenirea eczemei atopice consta in evitarea la toti copiii, dar mai ales in caz de precedente familiale, a contactelor precoce si repetate cu alergenele potentiale Acesta constituie unul din motivele pentru care se recomanda actualmente diversificarea progresiva a alimentatiei sugarului.

Examen care permite vizualizarea unui fat, prin folosirea tehnicii cu ultrasunete. Indicatii – In primul trimestru de sarcina, ecografia obstetricala permite sa se realizeze diagnosticarea vitalitatii embrionului, sa se determine varsta sarcinii si sa se detecteze o sarcina multipla sau extrauterina. – In al doilea trimestru (catre a 22-a saptamana de amenoree aproximativ), ea serveste la controlul inaltimii fatului, al miscarilor sale si al batailor inimii fatului. Ea permite, de asemenea, sa se verifice daca se desfasoara normal cresterea sa. – In al treilea trimestru (catre a 32-a saptamana de amenoree), ea permite verificarea morfologiei fatului si detectarea eventualelor malformatii tardive, evaluarea cantitatii de lichid amniotic si a pozitiei placentei. Ecografia mai permite in plus sa se cunoasca sexul copilului, chiar daca este vorba de gemeni sau tripleti, cu o mica marja de eroare, doar in cazurile rare in care pozitia impiedica sa i se vada organele genitale. Atunci cand sunt necesare analize, ecografia obstetricala permite sa se ghideze o punctie de lichid amniotic sau de sange fetal, sau chiar prelevarea de vilozitati coriale (tesut placentar). In anumite cazuri, in sfarsit, ecografia permite sa se realizeze in utero mici interventii privind anomaliile care sunt luate in grija de indata ce nasterea copilului va fi posibila, in functie de maturitatea pulmonara. Tehnica – O sonda este pusa pe piele si plasata pe corpul pacienrului deasupra zonei de explorat. Ea este dotata cu un emitator de ultrasunete (unde acustice nepercepute de urechea umana) care traverseaza organele, dar sunt in parte reflectate dupa diferentele de densitate ale tesuturilor intalnite. Desfasurare – Inainte de a 4-a luna de sarcina, ecografia obstetricala necesita ingerarea unei cantitati de apa suficiente pentru a umple vezica, astfel ca ea sa nu apara. Examenul este nedureros si dureaza intre 10 si 20 de minute. Pacienta este lungita pe spate, cu abdomenul dezgolit. Abdomenul este uns in prealabil cu gel pentru a favoriza transmiterea ultrasunetelor. Medicul aplica atunci sonda si o deplaseaza observand tot timpul fatul pe ecranul sau de control. El poate da imediat indicatii cu privire la rezultat. Ecografia nu comporta riscul pe care il prezinta razele X. Nu exista efect secundar cunoscut.

Tehnica de examinare care asociaza explorarea ecografica, prin reflexia ultrasunetelor in organe, si endoscopia. Indicatii – Ecoendoscopia serveste mai ales la explorarea tubului digestiv. Pe calea superioara sau inalta (endoscopul introdus prin gura), tehnica este utilizata, in principal, pentru a determina existenta si intinderea tumorilor esofagiene sau gastrice, benigne sau maligne. Studiul afectiunilor acute sau cronice ale pancreasului (tumorale, infectioase) fac, de asemenea, apel la aceasta tehnica, ca in cazul bolilor biliare cu diagnostic are dificila Ecoendoscopia inferioara sau joasa, cu introducerea endoscopului prin anus, studiaza indeosebi tumorile rectale si permite sa se aprecieze intinderea unei tumori si cercetarea ganglionilor adiacenti. Desfasurare – Ecoendoscopia inalta (superioara) necesita de cele mai multe ori o anestezie generala, usoara, care nu adoarme complet pacientul. Acesta este examinat pe nemancate. Un fibroscop-endoscop, dotat cu fibre de sticla care trimit o imagine pe un ocular (sistem optic plasat pe partea ochiului observatorului) sau pe un ecran, este introdus prin gura. Apoi un endoscop, dotat la extremitatea sa cu un balonas plin cu apa pentru a favoriza trecerea ultrasunetelor, este introdus pe aceeasi cale pana in esofag, stomac sau duoden. Examenul dureaza intre 15 si 30 minute. Ecoendoscopia pe calea joasa (inferioara) se desfasoara in acelasi mod, dar nu necesita anestezic.

Tehnica de imagerie utilizand ultrasunete si destinata explorarii inimii. Ecocardiografia transtoracica – Acest examen utilizeaza o sonda ecografica plasata pe torace in fata inimii. Bolile cardiace congenitale pot fi decelate prin ecocardiografie transtoracica. Sunt utilizate diferite planuri de sectiuni, sub diferite incidente. Ecocardiografia transesofagiana – Ecocardiografia transesofagiana completeaza ecografia transtoracica in cazul cautarii unui trombus (cheag) intr-un auricul, a unei comunicari interauriculare, a unei anomalii valvulare mitrale (prolaps, vegetatii de endocardita) sau a unei anomalii a aortei toracice (anevrism, trombus, disectie). Ea furnizeaza imagini mai precise ale auriculelor, ale septului interauricular si ale valvulei mitrale. Dupa anestezie locala, este introdusa o sonda prin gura si coborata pe esofag, pana la nivelul auriculelor Acest tip de ecografie se efectueaza in maniera bidimensionala. Acest examen necesita existenta unui material de reanimare, deoarece se poate produce o tulburare de ritm sau o falsa-ruta dupa varsaturi.

Examen care utilizeaza ultrasunetele pentru a masura viteza circulatiei sangvine. Indicatii – Examenul Doppler este prescris, in principal, in cardiologie (afectiuni ale inimii, ale arterelor si ale venelor) si in neurologie (afectiuni ale creierului). – Examenul Doppler cardiac permite studierea miscarilor sangelui intre diferitele cavitati cardiace. El este solicitat atunci cand se banuieste o comunicare anormala intre auricuie sau ventricule, ori o anomalie de functionare a val velor cardiace (ingustarea sau insuficienta valvulara) – Examenul Doppler transcranian permite studierea miscarilor sangelui in arterele intracerebrale, urmarite prin oasele craniului. – Examenul Doppler vascular permite studierea miscarilor sangelui in arterele sau in venele organismului. El permite, de asemenea, analiza unei arteriopatii a membrelor inferioare si depistarea unei flebite. Principiu – O sonda emite ultrasunete care se reflecta pe globulele rosii apoi sunt culese de un receptor situat pe aceeasi sonda. Se produce un efect Doppler: frecventa undelor reflectate depinde de viteza globulelor rosii (frecventa creste cu viteza) si permite deci masurarea vitezei. Aparatul emite un sunet cu atat mai ascutit cu cat viteza este mai mare si mai ales furnizeaza un grafic pe ecranul de televizor sau pe hartie. Cuplarea cu ecografia permite vizualizarea formei structurii anatomice examinate (artera, inima), vedere in sectiune, in acelasi timp cu fluxul sangvin care o traverseaza. Utilizarea diferitelor tipuri de sonde si a frecventelor variate permite studiul structurilor vasculare mai mult sau mai putin profunde. Desfasurare – Examenul Doppler nu necesita nici o pregatire deosebita, nici anestezie, nici spitalizare; el este nedureros. Regiunea examinata este dezbracata, iar medicul pune pe piele o sonda in forma de creion, apoi o deplaseaza, paralel cu traiectul arterei studiate, de exemplu. Dupa examen nu este necesara nici o supraveghere, deoarece acesta nu antreneaza vreun efect secundar. Sinonim: Doppler (examen), velocimetrie.

Afectiune grava care survine, in general, la sfarsitul sarcinii, caracterizata prin convulsii asociate unei hipertensiuni arteriale. Semne si simptome – Boala incepe de cele mai multe ori in al treilea trimestru de sarcina la o femeie care n-a nascut niciodata; ea se manifesta mai intai printr-o hipertensiune arteriala, o prezenta excesiva de proteine in urina si edeme. Aceste semne se accentueaza astfel ca apar dureri de cap, vertije, zbarnaituri in urechi, fulgere vizuale si o durere in bara la inaltimea stomacului. In cele din urma survine eclampsia propriu-zisa, asemanatoare cu o criza de epilepsie: pierderea starii de constienta, redoarea membrelor urmata de convulsii. Ea se declanseaza uneori in timpul nasterii sau imediat dupa ea. In absenta unui tratament, eclampsia poate pune in joc viata mamei si, in aproximativ 50% dintre cazuri, viata copilului. Tratament – Tratamentul de urgenta, in mediu spitalicesc, cuprinde anticonvulsivante si declansarea nasterii sau cezariana. In marea majoritate a cazurilor, pacienta se vindeca fara sechele si nu exista vreo alta recidiva in timpul altor sarcini. Totusi, intre 5 si 10% dintre mame prezinta complicatii de durata (cerebrale, renale sau cardiace). Prevenirea eclampsiei consta in depistarea sistematica, in cursul oricarei sarcini, a semnelor de atingere renala (tensiune arteriala, proteinurie) si a celor imediat precursoare eclampsiei.

Efuziune superficiala de sange care se depune sub piele si formeaza o pata vizila. Pentru diminuarea durerii se poate aplica o panza umeda, continand bucati de gheata, ce se aplica pe durata a 10 minute.

Electrocardiografie.

Bacterie patogena a omului, responsabila de febra tifoida. Sinonim: Salmonella typhi.

Aditivul alimentar reprezinta orice substanta naturala sau chimica care nu este consumata ca aliment in sine si nu este folosita ca ingredient constituent al unui aliment, care are sau nu valoare nutritiva si care se adauga intentionat, cu un scop tehnologic (incluzand modificari organoleptice) in timpul producerii, procesarii, prepararii, tratarii, impachetarii, ambalarii, transportului si stocarii unui aliment, devenind un component sau afectand intr-un fel caracteristicile alimentelor la care se adauga.

Indepartarea unei canule.

Mic instrument in forma de tub utilizat de catre bolnavul asmatic pentru a-si controla starea respiratorie.

Parametrii utilizati in spirometrie, necesari pentru precizarea caracteristicilor ventilatorii pulmonare ale unui subiect.

Grafic desenat de un aparat de masura a respiratiei, utilizat pentru diagnosticarea si supravegherea afectiunilor respiratorii.

Insuficienta a dezvoltarii intelectuale. Deficienta mintala se deosebeste de psihozele infantile primitive, de sindroamele de carenta (spitalismul) si de deficitele senzoriale, perceptive sau motorii (surditate, instabilitate psihomotorie, dislexie). Ea grupeaza ansamblul de afectiuni care impiedica accesul copilului la autonomie si la adaptare sociala. Cauze – Deficienta mintala poate fi congenitala: aberatii cromozomiale (trisomia 21), tulburare ereditara de metabolism, boala endocrina a tiroidei sau paratiroidei, malformatie craniocerebrala, facomatoza, epilepsie. Ea poate, de asemenea, sa fie dobandita, in urma unei boli infectioase (rubeoIa, toxoplasmoza) contractata de mama in timpul sarcinii, unei encefalite, unei meningite sau unei suferinte cerebrale (provocata de o anoxie, o hemoragie, un icter nuclear (sindrom caracterizat prin leziuni ale nucleilor cenusii ai creierului). In 50% dintre cazuri, cauza ramane necunoscuta. Tratament – Orientarea si tratamentul copilului depind de mai multi factori: structura afectiva (uneori foarte bogata); starea functiilor senzoriale, motorii si instrumentale; stabilitatea comportamentului; armonia familiala; toleranta mediului etc. Copilul are mai ales nevoie sa simta incredere in altii si in el insusi. Asociata cu o sustinere psihoterapeutica, reeducarea permite adesea sa se obtina progrese apreciabile; in caz de agitatie sau de agresivitate a copilului, se asociaza uneori neuroleptice usoare. Sinonime: arieratie mintala, deficienta mintala, oligofrenie.

Sindrom caracterizat prin obstructia foramenelor Magendie si Luschka (orificii de comunicare intre ventriculii cerebrali), ce afecteaza circulatia normala a lichidului cefalorahidian avand drept consecinta aparitia hipertensiunii intracraniene.

Inflamatie, acuta sau cronica, a sacului lacrimal, situat intre unghiul intern al ochiului si nas. Sacul lacrimal este situat intre unghiul intern al ochiului si nas. Se disting doua tipuri de dacriocistita: – dacriocistita acuta, insotita de o tumefactie sau umflatura, de culoare rosie, calda la pipait si susceptibila de a se transforma intr-un abces de culoare deschisa; – diacriocistita cronica, care determina si aparitia chisturilor care contin mucus, numit mucocel. Mucocelul este o tumora benigna formata prin acumularea de mucus. In oftalmologie, mucocelul este constituit de sacul lacrimal, cand canalele lacrimale nu permit trecerea lichidului lacrimal (lacrimile), insotita de o obstructie/infundare a canalului nazal. Diocriocistita se datoreaza obstructiei canalului lacrimal, mai precis a canalului lacrimo-nazal. Canalul lacrimo-nazal face legatura intre sacul lacrimal si nas. Simptome – Simptomele acestei afectiuni sunt lacrimarea si durere insotita uneori de febra. Tratament – Tratamentul consta intr-o dacriocistitorinostomie, adica de o desfundare a canalului lacrimo-nazal. Aceasta se face de catre medicul oftalmolog. Aceasta interventie chirugicala, care poate fi realizata si de catre un chirurg plastician, restabileste legatura intre sacul lacrimal si deschizatura foselor nazale atunci cand canalul este infundat. In unele cazuri, aceasta operatie (care dureaza in jur de 30 de minute) se face sub anestezie locala cu ajutorul laserului. In caz de dacriocistita acuta este necesara incizia abcesului, urmat imediat de un drenaj chirurgical, acoperind toata portiunea cu antibiotice.

In forma de calice sau de cupa.

Ansamblu al conducturilor care vehiculeaza lacrimile provenind de la glandele lacrimale spre canalul lacrimonazal, care se deschide in fosele nazale. Sinonim: tract lacrimal.

Ansamblu al canalelor care asigura colectarea si transportul bilei care provine din ficat si este excretata in intestinul subtire. Sinonim: tract biliar.

Hormon secretat de glandele paratiroidiene, tiroida si timus, care are rol in metabolismul calciului (favorizeaza trecerea calciului din sange in os). Faciliteaza fixarea calciului pe oase si diminueaza nivelul calciului sangvin. Calcitonina antreneaza astfel o diminuare a nivelului sangvin al calciului cand acesta este anormal de ridicat; ea limiteaza absorbtia calciului de catre intestin si favorizeaza eliminarea lui pe cale renala. Calcitonina este de origine animala (porc, somon) sau sintetica (reproducand exact calcitonina umana). Utilizare terapeutica – Ea este indicata in bolile osoase ca osteoporoza, boala lui Paget, algodistrofia si in hipercalcemie. Administrarea de calcitonina se face prin injectii, cel mai des intramusculare. Efecte nedorite – Dintre efectele adverse sunt alergiile, bufeurile vasomotorii (inrosiri bruste) si tulburarile digestive (greturi, voma, diaree, dureri abdominale). Sinonim: tirocalcitonina.

Afectiune neurodegenerativa, rara, caracterizeaza prin prezenta zone de calcifiere in diverse regiuni cerebrale, in special in ganglionii bazali si cortex. Sinonim: sindrom Fahr.

Leziune benigna a pielii luand, in general, forma unei mici tumefactii, uneori inflamata. Termenul se aplica, in folosirea curenta, tuturor felurilor de leziuni cutanate, printre care terminologia medicala distinge mai precis: macula (pata plana), papula (mica pata usor suprainaltata), vezicula (mica ridicatura umpluta cu un lichid limpede), bula (ridicatura mai mare umpluta cu lichid), pustula (ridicatura continand puroi), nodul (sfera mica sau medie, mai mult sau mai putin profunda).

Bursita reprezinta inflamatia (acuta sau cronica) a unei burse seroase. O bursita se manifesta printr-o durere locala cu umflare si prezenta unui lichid in bursa. Inflamarea capsulei articulare invecinate poate insoti uneori bursita. Tratamentul presupune administrarea de unei medicatii antiinflamatorii completata cu manevre de mica chirurgie (punctie).

Formatie anatomica in forma de sac, plina cu un lichid vascos.