Dictionar medical

Ureaplasma urealyticum reprezinta o bacterie responsabila in primul rand de infectiile urinare si genitale.

Eliminare urinara de acid uric. Uricuria este cuprinsa in mod normal intre 0,5 si 0,8 grame, adica intre 3 si 4,8 milimoli pe 24 ore. Patologie – O hiperurie (eliminare urinara excesiva de acid uric) poate fi semnul unei litiaze urice (prezenta de calculi de acid uric in caile urinare), al unei gute sau a unei litiaze urice (prezenta de calculi de acid uric in caile urinare), ale unei gute sau a unei lize tumorale (distrugerea unei importante mase tumorale) spontane sau provocate (prin chimioterapie). Ea mai poate fi legata si de luarea anumitor medicamente (uricozurice). – O hipouricurie (eliminarea urinara scazuta de acid uric) evidentiaza de cele mai multe ori o insuficienta renala. Sinonim: uricurie.

Se spune despre copilul care face parte dintr-o pereche de gemeni, care s-au dezvoltat dintr-un singur ou (un singur ovul).

  Compozitie Unguent continand sulfacetamida sodica 1 g, metronidazol 1,5 g, hidrolizat de colagen 1 g, excipienti pana la 100 g (tub cu 35 g).

Articulatie care uneste bratul de torace. Prin extensie, termenul umar acopera regiunea de corp care corespunde acestei articulatii. Patologie – Luxatiile de umar sunt cele mai frecvente luxatii. Ele survin mai ales la adultul tanar. Cea mai curenta este luxatia antero-interna, care rezulta dintr-o miscare violenta sau dintr-un traumatism. Partea anterioara a capsulei este lezata si capul humeral iese din cavitatea glenoida ajungand in axila. La examenul clinic, umarul este dureros, impotent, si prezinta o deformatie caracteristica. Radiografia confirma diagnosticul. Reducerea luxatiei trebuie facuta de urgenta cu sau fara anestezie generala. Umarul este imobilizat prin purtatul unei esarfe timp de trei saptamani. Adesea este necesara o reeducare. Alte forme mai rare de luxatie a umarului mai pot surveni uneori fiind complicate printr-o fractura a capului humeral sau a glenei omoplatului. Toate luxatiile pot lasa sechele, indeosebi aceea numita de „umar inghetat”, caracterizata printr-o redoare extrema a articulatiei si printr-o durere uneori intensa, ori aceea de periartrita a umarului. In plus, uneori se produce o recidiva a luxatiei. Ea se observa mai ales la subiectii tineri survenind in timpul miscarilor din ce in ce mai putin ample; ca poate deveni, dupa un timp, invalidanta. O interventie chirurgicala este atunci indispensabila pentru a stabiliza umarul. – Fracturile extremitatii superioare a humerusului sunt frecvente la persoanele in varsta. – Periartrita umarului este o afectiune dureroasa a umarului cauzata de o lezare a tesuturilor fibroase si a tendoanelor care inconjoara articulatia.

Mic furuncul situat la marginea pleoapei, popular este cunoscut sub denumirea de urcior. Sinonim: orjelet.

Leziune rectala cu evolutie cronica. Ulcerul solitar al rectului este o afectiune rara care afecteaza adultul tanar si ale carei cauze sunt prost cunoscute. El ar putea fi un indiciu al unui prolaps al mucoasei rectale. Acest ulcer poate fi responsabil de emisia de sange rosu, de cele mai multe ori in cantitate moderata, care insoteste scaunele, asociate uneori cu dureri anorectale. Rectoscopia permite diagnosticarea. Complicatiile sunt exceptionale: hemoragie digestiva abundenta, stenoza (ingustare) rectala. Nu exista risc de cancerizare. Tratament – Acesta consta in reglarea tranzitului, ale carui disfunctii ar risca sa agraveze ulcerul (prescriere de laxative sau de antispasmodice), in administrarea de corticosteroizi locali si, uneori, o rectopexie (corectarea chirurgicala a prolapsului care consta in ridicarea rectului si in modificarea orientarii sale).

Boala ereditara caracterizata prin mici malformatii vasculare diseminate. Boala debuteaza, in general, intre 10 si 20 de ani prin sangerari repetate ale nasului si gingiilor. Dupa pubertate apar telangiectaziile, care predomina pe pielea fetei, pe spatele mainilor si pe mucoasele gurii, nasului si faringelui. Evolutia se face prin pusee, insotite uneori de hemoragii repetate, responsabile de anemie prin carenta in fier. Tratamentul este doar paliativ si cuprinde, in afara tratamentului de urgenta al hemoragiilor digestive si cerebrale, corectarea anemiei prin prescrierea de fier si distrugerea leziunilor hemoragice, pe masura ce acestea apar, prin electrocoagulare. Prognosticul este in esenta in functie de localizarea hemoragiilor. Sinonime: angiomatoza hemoragica, Rendu Osler (boala a lui).

Depunere tare, calcificata sau pe cale de a se calcifica, ce se acumuleaza pe coletele dintilor si sub gingii. Tartrul se formeaza pornind de la placa dentara. Suprafetele dentare cele mai expuse la tartru sunt cele care se afla in fata canalelor excretoare ale glandelor salivare, adica fetele interne ale incisivilor de jos si fetele externe ale molari lor de sus. Tratament – Detartrajul dintilor este indispensabil, deoarece tartrul, la fel ca si placa dentara, favorizeaza aparitia cariilor si a gingivitelor; el trebuie efectuat o data pe an. Practicarea unui periaj corect, completat cu utilizarea unei ate dentare, permite sa se elimine placa dentara.

Teama patologica de moarte.

Tehnica terapeutica ce permite oprirea unei hemoragii prin compresia regiunii care sangereaza. Tamponamentul este realizat prin tasarea compreselor, meselor (bucati de tifon foarte lungi) sau campurilor (bucati mari de panza).

Os al piciorului, care se articuleaza cu calcaneul (osul calcailui) inferior si cu oasele gambei (tibia si fibula) superior. Sinonim: astragal.

Substanta sub forma de pudra obtinuta din silicatul de magneziu natural. Utilizare terapeutica – Talcul este o pudra alba si usoara, utilizata pentru ingrijirile pielii (uscarea micilor leziuni ale sezutului la sugar, protectia si linistirea anumitor eruptii cutanate, in particular cele din cazurile de varicela si zona). Patologie – Talcoza este o pneumoconioza (boala a plamanilor prin inhalare indelungata de pulberi) cauzata de inhalarea de talc. Ea se observa la angajatii din anumite industrii (talc, hartie, pictura, cauciuc si cosmetica).

Aplicarea in scopuri terapeutice a proprietatilor climatului marin, ale apei de mare, ale namolurilor marine, ale nisipului de pe litoralul marin si ale algelor marine. Apa marii este o apa sarata (aproximativ 35 grame de sare la litru) care gazduieste numeroase elemente vii, vegetale (fitoplancton) si animale (zooplancton). Indicatii si contraindicatii – Principalele indicatii ale talasoterapiei sunt reumatismele degenerative (artroza), durerile vertebrale cronice, unele tulburari ginecologice de origine functionala (congestia micului bazin, scurgeri menstruale dificile si dureroase sau neregulate, raporturi sexuale dureroase), tulburari gingivale (iritatii sau congestii ale gingiilor, desosare – dezvelirea portiunii radiculare a unui dinte in urma retractarii tesutului gingival sau dermatologice (psoriazis), stari de oboseala fizica sau psihica, convalescente, sechele ale traumatismelor si cele chirurgicale. Contraindicatiile privesc bolile infectioase in perioada acuta, tulburarile cardiovasculare, hipertiroidia sau alergia la iod, hipertensiunea arteriala, afectiunile otorinolaringologice (otita, sinuzita, laringita etc.), cancerele si unele boli ale pielii care sunt zemuinde. Desfasurare – Durata ideala a unei cure de talasoterapie este de 7 pana la 12 zile, astfel incat organismul sa aiba timpul sa asimileze oligoelementele in ziua sosirii sale la mare, subiectul trebuie sa fie supus unei vizite medicale care va stabili eventualele contraindicatii la cura si va preciza natura, ritmul si intensitatea procedurilor. Pentru o repunere in forma, sunt propuse, in general, patru dintre urmatoarele: bai, hidromasaje, dusuri, impachetari cu namoluri marine sau cu alge, reeducarea in piscina etc.; ele sunt alternate dimineata si dupa-amiaza. Tehnici – Procedurile aplicate intr-un centru de talasoterapie sunt asemanatoare celor care se practica in statiunile termale. – Algele marine se folosesc sub forma de pudra sau de extract lichid, in bai sau in aplicatii locale (impachetari, de exemplu). – Namolurile marine sunt fie amestecate cu baile de apa de mare, fie utilizate in aplicatii locale (impachetari) la o temperatura de 35-35 grade Celsius, mentinuta constanta cu ajutorul unei foi de aluminiu sau al unei iradieri cu radiatii infrarosii. Pielea este in prealabil bine umezita si frictionata pentru a inmuia stratul cornos si pentru a creste temperatura corpului. – Climatele marine (aer curat, bogat in iod) sunt, in functie de tara si de regiune, calmante sau stimulante, chiar revigorante. – Apa de mare nu trebuie sa fie nici reconstituita, nici transportata, nici nu trebuie sa fi suferit un tratament fizic (radiatii) sau chimic (adaugare de dor). Ea se utilizeaza la o temperatura intre 20 si 40 grade Celsius, pe cale externa (dusuri, bai) sau interna (irigatii bucale sau vaginale, aerosoli, bauturi, injectii subcutanate). Baia de apa de mare, facuta individual, la o temperatura de 34 grade Celsius este elementul de baza al curei. Din cauza densitatii apei, corpul este mult mai usor in apa sarata decat in apa dulce. Senzatia de imponderabilitate care rezulta de aici usureaza mobilizarea si gimnastica acvatica. Cu o durata de aproximativ 20 minute, baia trebuie sa fie urmata de o perioada cel putin egala de odihna. Dusul sub jet de apa se face in pozitia in picioare sau asezat. El este tonic daca se aplica la o temperatura mai scazuta – intre 20 si 30 grade Celsius – si cu presiune mare, sedativ daca este aplicat la o temperatura mai ridicata – de la 36 la 38 grade Celsius – si cu presiune joasa, cu un jet foarte larg (dus-manta). Dusul cu aspersiune, ori „dusul orizontal”, se face stand culcat pe burta sau pe spate. El poate fi asociat cu un masaj manual. – Nisipul de mare este utilizat in mod obisnuit in plin aer sub forma de bai de nisip asociate cu bai de soare (helioterapie). Rezultate – Subiectul poate resimti o oarecare oboseala, absolut normala, spre a cincea zi. El cunoaste o stare de a se simti bine inca din primele zile, dar mai ales dupa 15-20 zile incepe sa simta efectele benefice ale curei, care persista apoi pentru o perioada care poate dura 6 luni.

Sectionarea chirurgicala a trompei uterine.

Operatie chirurgicala care vizeaza restabilirea permeabilitatii trompelor uterine obstruate. O salpingoplastie este indicata in cazul in care o femeie care doreste sa aiba un copil este afectata de o inflamatie a trompelor, de origine infectioasa sau de aderente postchirurgicale care au provocat o astupare a acestora, responsabila de sterilitate.

Crearea, pe cale chirurgicala, a unui orificiu artificial, dupa prealabila rezectie partiala a trompei uterine.

Inflamatie a unei trompe uterine sau a ambelor. Cauze si simptome – Originea unei salpingite este infectioasa, germenii responsabili fiind cei ai bolilor cu transmisie sexuala (chlamydia, gonococul, micoplasma). Aceasta inflamatie se manifesta, in general, prin dureri pelviene, prin sangerari vaginale, printr-o febra mai mult sau mai putin ridicata, prin pierderi vaginale anormale; uneori, totusi, ea nu se traduce prin nici un semn si este descoperita in cursul unui examen motivat printr-o sterilitate. lnflamatia se poate intinde la organele invecinate: vagin, parametru (membranele de sustinere situate de o parte si de alta a uterului), ovarele. Salpingita acuta constituie o urgenta terapeutica deoarece de buna functionare a trompelor depinde fecunditatea feminina. Tratament si supraveghere – Tratamentul consta in luarea de antibiotice adaptate la germenele respectiv, pe o perioada mergand de la 10 zile la 3 saptamani. Este, de asemenea, necesar si un tratament antibiotic al partenerului.

Secretie abundenta de saliva.

Organ constituit dintr-o multitudine de celule specializate a caror functie este aceea de a secreta saliva si de a o elibera in cavitatea bucala. – Glandele salivare sunt glande exocrine (care isi varsa secretiile spre exteriorul corpului), care cuprind doua glande parotide, doua glande submaxilare, o glanda sublinguala. – Glandele parotide, situate in spatele ramurii urcatoare a maxilarului inferior, sunt cele mai voluminoase dintre glandele salivare. Traversate de nervul facial, ele arunca saliva in canalul lui Stenon (sau Stensen), care se deschide pe fata interna a obrazului, in fata primului molar superior; – oreionul provoaca o crestere in volum a glandelor parotide, care devin vizibile si palpabile; – adenomul polimorf este o tumora benigna a parotidei, care creste in volum pana cand deformeaza fata; tratamentul consta in scoaterea pe cale chirurgicala a intregii glande, interventie delicata deoarece necesita respectarea nervului facial si a ramurii sale; – sindromul lui Gougerot-Sjogren poate de asemenea sa provoace o crestere in volum a parotidei – Glandele submaxilare, situate in planseul bucal, arunca saliva in canalul lui Wharton, care se deschide sub limba in fata incisivilor inferiori; – litiaza canalului lui Wharton consta in formarea unui calcul, prin precipitarea sarurilor de calciu, care obstrueaza canalul. In cursul mesei, glanda atinsa este stimulata dar nu poate arunca saliva, ceea ce provoaca umflarea ei si o durere, simptomele disparand intre mese. Se intampla ca acest calcul sa fie expulzat spontan, dar se poate si sa fie nevoie de a fi indepartat pe cale chirurgicala. – Glanda sublinguala este o glanda mediana, localizata in planseul bucal, cuprinzand doua canale.

Derivat (sare sau ester) ai acidului salicilic.

Tumefactie inflamatorie provocata de obstructia unei glande a lui Meibomius situata in pleoapa. Salazionul este un nodul rosu, suplu, amplasat in grosimea pleoapei. El este nedureros in absenta suprainfectiei. Salazionul apare fara o cauza deosebita. Multumita tratamentului medical pe baza de colire si pomezi antibiotice si antiinflamatoare, salazionul poate sa se resoarba total sau sa lase in urma un nodul inchistat, alb si tare, de asemenea nedureros, care poate sa fie retras chirurgical atunci cand este deranjant.

Stare patologica in care sacrul se afla pe un plan frontal,anterior vertebrei L5.

Element de compunere care introduce in termeni referirea la osul sacru.

Slabirea functiilor organice si psihice, provocata de varsta avansata. Sinonime: ramolisment, decrepitudine, senilitate.

Utilizare a radiatiilor ionizante in tratamentul anumitor boli, indeosebi al cancerelor. Termenul de radioterapie intrebuintat singur se refera mai ales la radioterapia externa, denumita inca si radioterapie transcutanata sau teleradioterapie, in care sursa radiatiilor este exterioara bolnavului si produce un fascicul care atinge tesuturile profunde dupa ce a traversat pielea si tesuturile superficiale. Radioterapia externa face apel la doua tipuri de radiatii ionizante: radiatii electromagnetice (radiatii X, radiatii y) si radiatii constituite din particule elementare infime (electroni, protoni, neutroni). Ea utilizeaza doua surse de radiatii: fie radioelemente in sine (cobalt 60), care sunt adesea izotopi radioactivi ai unei substante; fie aparate (acceleratori de particule) care pun in miscare particulele elementare si trimit spre bolnav ori aceste particule, ori radiatia pe care acestea o produc. Indicatii – La doze slabe, radioterapia are un efect antiinflamator utilizat uneori in tratamentul zonei zoster sau al keloidelor (cicatricele patologice). Totusi, indicatia principala a radioterapiei este cancerul. O radioterapie are drept obiectiv furnizarea unei doze suficiente pentru a trata tumora protejand organele invecinate. Doza absorbita este exprimata in gray. Radiatiile ionizante actioneaza distrugand structurile cromozomice responsabile de diviziunea celulara, ceea ce antreneaza moartea celulelor canceroase. Celulele sanatoase sunt atacate si ele, dar ele au o capacitate de restaurare mai mare. Actiunea anticanceroasa a radiatiilor este utilizata in mod izolat sau asociata cu o alta metoda (chirurgie, chimioterapie). Astfel, radiochimioterapia (administrarea simultana a radiatiilor si a medicamentelor) este utilizata in caz de carcinom epidermoid al faringelui, bronhiilor, esofagului si canalului anal: radioterapia peroperatorie consta in iradierea unei tumori profunde (rectala, pancreatica etc.) cu clectroni in cursul unei interventii chirurgicale dupa ce au fost date deoparte organele invecinate (intestine, rinichi etc.). Radioterapia are numeroase alte aplicatii: radioterapia corporala totala este destinata pregatirii unei grefe de maduva osoasa pentru a trata anumite forme de leucemie sau de hematopatii; radioterapia cutanata totala utilizeaza electroni de slaba intensitate in tratamentul limfoamelor cutanate. Diferite tipuri de aparate – Tuburile traditionale care produc radiatii X de joasa energie nu mai sunt intrebuintate decat in tratamentul cancerelor cutanate. Acceleratorii lineari sunt aparatele cel mai frecvent folosite: ei produc fie electroni, activi la suprafata si indicati in tratamentul tumorilor superficiale, fie radiatii X de inalta energie, care patrund in profunzime, sub piele, si sunt adaptate tratamentului cancerelor profunde ale toracelui sau abdomenului. O alta varietate de acceleratori de particule, ciclotroanele, care produc neutroni sau protoni, este rezervata unor forme rare de cancer si cu un tratament foarte delicat (melanomul ochiului, sarcomul bazei craniului). In sfarsit, aparatele continand cobalt, care emite radiatii y, trateaza tesuturile profunde, dar nu afecteaza pielea, fiind adaptate cancerelor de cap si de gat, de san si ale membrelor. Tehnica – Radioterapia moderna presupune un mediu tehnic costisitor. Un examen prealabil la scaner permite sa se repereze amplasarea organului sau organelor de iradiat. Este realizata o simulare prin radiografie simpla pentru a permite o pozitionare buna a fasciculului. Doza de radiatie necesara distrugerii celulelor canceroase este calculata prin dozimetrie. Pentru a creste eficacitatea radiatiei fara a leza tesuturile sanatoase, este folosita adesea tehnica fasciculelor convergente: un fascicul iradiaza fata anterioara a partii bolnave, al doilea fata posterioara, al treilea din partea dreapta si ultimul din partea stanga. Fiecare fascicul are o intensitate prea slaba pentru a putea leza tesuturile sanatoase de pe traiectul lui, dar suma intensitatilor celor patru fascicule are un efect insemnat asupra tumorii. Fasciculele, rectangulare, pot adopta o forma complexa multumita unor piese de un anumit fel. O alta tehnica, radioterapia prin minifascicule (iradiere prin multiple minifascicule convergente), este utilizata in tratamentul malformatiilor arteriovenoase sau al tumorilor cerebrale limitate, dar inoperabile. Desfasurare – Bolnavul este dezbracat, culcat intr-o pozitie care permite iradierea si tinut nemiscat. Tratamentul este nedureros si nu dureaza mai mult de cateva minute. Repere desenate sau tatuate pe piele, permit sa se pozitioneze de fiecare data aparatele pentru o noua sedinta. Tratamentul cu doze mici este, in general, zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi pentru a-i ameliora eficacitatea in anumite cancere (de faringe, de laringe). Tratamentul dureaza 4-8 saptamani aproximativ, fara ca spitalizarea sa fie indispensabila. Efecte nedorite – Acestea sunt cauzate de atingerea celulelor sanatoase. Reactiile precoce sunt reversibile in cateva saptamani: radiodermita acuta (roseata cutanata, depilare), radiomucita acuta (inrosire a mucoaselor si dureri bucale), hipoplazie medulara (distrugere a celulelor sangvine ale maduvei osoase). Reactii tardive, care se produc uneori dupa mai multi ani, sunt mai greu reversibile: radiodermita cronica (piele fina, uscata, cuperoasa), fibroza pulmonara (invadare a plamanilor de tesut fibros), intarziere a cresterii la copil, aparitia altor cancere, tulburari genitale (menopauza precoce, sterilitate), anomalii ale gametilor mai mult sau mai putin transmisibile urmasilor. Prevenirea, de eficacitate sigura dar partiala, se bazeaza pe precautiile tehnice: doza de radiatie si volumul corporal iradiat sa fie cele mai mici posibile, diminuarea dozelor de administrat pe sedinta si cresterea, in schimb, a numarului de sedinte.

Examinare pe un ecran fluorescent a unui organ cu ajutorul radiatiilor X.

O tehnica de radioterapie care aplica radiatiile direct asupra tumorii, lezionand mult mai putin tesutul sanatos. Medicul foloseste un aparat CT sau RMN pentru a afla localizarea exacta a tumorii. Un cadru rigid este atasat in jurul capului de cutia craniana si radiatiile sunt directionate spre tumora prin calea de abord prestabilita cu ajutorul acestui cadru rigid, reducand astfel cantitatea de radiatii aplicata tesutului cerebral normal. Aceasta procedura nu presupune operatie. Ea mai este denumita si radio-operatia stereotaxica si terapia cu raze gamma de inalta precizie.

Molecula prezenta in anumite celule, care poseda la periferie un electron celibatar (izolat si care este eliberat cu usurinta). Radicalii liberi ar fi foarte toxici pentru celule daca n-ar exista substante destinate sa-i neutralizeze. Teoriile incearca sa explice unele dintre fenomenele de imbatranire si cateva boli (ateroscleroza) prin acumularea de radicali liberi in organism.

Parte a dintelui inclusa in alveola dentara a osului maxilarului. Soliditatea dintelui depinde de buna sa implantare si de starea buna a radacinii sale. Incisivii si caninii au o singura radacina, premolarii pot avea una sau doua, iar molarii doua sau trei. Patologie – Resorbtia radacinilor dintilor de lapte este un fenomen fiziologic care face parte din procesul in cursul caruia dispar primii dinti. In schimb, resorbtia radacinii unui dinte definitiv este intotdeauna patologica, cauzata de un traumatism sau de o carie care, in absenta tratamentului, s-a intins pana la radacina. Radacina dentara poate, de ase menea, sa fie lezata in cursul unei parodontopatii (afectarea gingiei si a osului in care este implantata radacina dentara).