Dictionar medical

Deformatie in deget de manusa a partii joase a faringelui, care formeaza un buzunar in vecinatatea sfincterului superior al esofagului. Simptome si semne – Aceasta deformatie poate ramane multa vreme fara vreun simptom. Ea nu devine deranjanta decat atunci cand creste: diverticulul se umple dupa ce subiectul a mancat si se manifesta sub forma unei tumefactii care umfla gatui, ce dispare golindu-se in faringe. Diagnostic si tratament – Diagnosticul se pune pe baza radiografiei. Tratamentul consta in ablatia chirurgicala a diverticulului, dar nu se justifica decat daca acesta este cu adevarat deranjant.

Disciplina care inglobeaza atat o filosofie care-si propune sa indice finalitatea existentei umane, cat si exercitii spirituale si corporale, care permit fiecaruia sa puna in practica aceasta filosofie. Istoric – Corpusul ritualurilor yoga a fost elaborat in timpul primului mileniu i.Hr. (epocile vedica si upanisadica). Incepand cu secolul al V -lea dupa Hr., o data cu dezvoltarea hinduismului, apar doctorii, compilatorii si comentatorii, care aduna toate aceste experiente intr-o sinteza denumita raja-yoga (yoga regala). La granitele acestui model sau derivand din el, anumite curente se concentreaza pe realizari particulare: printre principalele in vigoare azi, se disting bhati-yoga (forma devotionala de abandonare de sine in fata divinitatii), jnana-yoga (orientata spre cunoasterea metafizica) si karma-yoga (exercitiul actiunii dezinteresate). Principii – Yoga cuprinde o cautare spirituala, precum si reguli de viata si exercitii fizice si psihologice a caror punere in practica se realizeaza in mai multe etape, repartizate pe numerosi ani. Epoca actuala cunoaste o impartire intre doua atitudini fundamentale. Prima consta in utilizarea exercitiilor fizice si psihologice de yoga pentru a lupta impotriva relelor vietii contemporane: astfel, destinderea yogica, actionand asupra totalitatii muschilor, constituie un raspuns activ la afectiunile legate de stres; in acelasi mod, exercitiile de tonifiere a musculaturii abdominale permit stimularea tranzitului intestinal. In ce priveste cea de a doua abordare, marcata de gustul pentru ezoterism si cautarea unui „altceva” filosofic si spiritual, ea da loc uneori unor derive. Indicatii si desfasurare – Desi in India este utilizata ca un complement al medicinei traditionale, yoga nu este o terapie. Daca poate ajuta la vindecarea unor afectiuni ca durerile de spate, spasmofilia, anxietatea, insomnia, unele boli cardiovasculare etc., aplicatiile ei terapeutice raman aspecte anexe, iar relatia lor cu medicina este mai curand de insotitor, scopul urmarit de yoga ramanand, chiar si in contextul actual, ceea ce a fost intotdeauna: sa permita o mai buna cunoastdere de sine. Sedintele constau in serii de miscari coordonate la ritmul respirator, alternate cu posturi imobile. Acestea se repartizeaza in sapte grupe mari, dupa pozitia coloanei vertebrale: intinderi, flexii, extensii, inclinatii laterale, torsiuni, echilibre, inversii. Ele prezinta numeroase variante, dupa partile implicate ale corpului, nivelul de dificultate si scopul urmarit (tonifierea sau, din contra, mladierea diferitelor grupe de muschi, de exemplu). Ele permit corectarea deformatiilor coloanei vertebrale (cifoza, hiperlordoza) si mladierea centurilor pelviana si scapulara, redarea mobilitatii bazinului si cefei. Se adauga exercitii de tonifiere si de stimulare a organelor abdominale (ficat, rinichi, intestin). In sfarsit, respiratia se practica de una singura sau asociata cu posturi. Ea permite, mai ales, mobilizarea diafragmului (muschi care separa toracele de abdomen), de mladiere a custii toracice si de activare a schimburilor gazoase cu ajutorul exercitiilor de exspiratie/inspiratie. In sfarsit, yoga permite femeilor gravide sa-si cunoasca mai bine corpul si sa-i ofere mijloacele de destindere si de mladiere (tonificare a perineului, intindere a ligamentelor regiunii bazinului, deprinderea respiratiei profunde etc.).

Regim de alimentatie vegetariana care are la baza hrana uscata.

Tulburare a vederii, care face ca totul sa para galben.

Orice boala caracterizata prin diseminarea xantoamelor (mici tumori benigne, plane sau nodulare, formate din celule bogate in depuneri lipidice). Dupa cum ea este asociata sau nu cu o hiperlipidemie (crestere anormala a nivelului unor lipide precum colesterolul in sange), o xantomatoza se plaseaza in unul dintre cele doua mari grupe de xantomatoze, xantomatozele hiperlipidemice sau xantomatozele normolipidemice. Xantomatozele hiperlipidemice – Caracterizate prin diseminarea xantoamelor si printr-o hiperlipidemie, ele grupeaza 3 tipuri de afectiuni: – Hipertrigliceridemiile endogene pure sunt caracterizate prin formarea de xantoame eruptive (pete proeminente inconjurate de un halou rosu) sau de xantoame striate palmare (leziuni galbui), printr-o ateroscleroza precoce si uneori prin calculi ai veziculei biliare. – Sindroamele de hipertrigliceridemie majora se manifesta de cele mai multe ori prin formarea brusca (ca urmare a unui aport alimentar bogat in grasimi) de numeroase xantoame, printr-un ficat mare, printr-o splina mare si prin diverse tulburari neurologice; nivelul sangvin al trigliceridelor este foarte ridicat. – Xantomatozele hiperlipidemice ereditare apar din copilarie (xantoame plane, xantoame tendinoase, xantoame plane ale unghiului intern al ochiului) sau spre varsta de cincizeci de ani (xantoame plane si tendinoase). Xantomatoza se traduce printr-o ateroscleroza (boala degenerativa a arterelor care are ca origine formarea unei placi de aterom – depunere lipidica – pe peretele lor). Xantomatozele normolipidemice – Caracterizate prin diseminarea de xantoame, xantomatozele normolipidemice nu sunt insotite de cresterea nivelului lipidelor circulante din sange. Sub acest termen sunt intrunite mai multe afectiuni caracterizate prin diferite leziuni: – Xantomul papulonodular diseminat se traduce prin diseminarea de mici papule rosii-brune – Xantomul plan se caracterizeaza prin formarea de pete plane, galbene sau galbene-portocalii. Una dintre formele sale particulare, denumita xantom plan al pleoapelor sau xantelasma se traduce prin prezenta de depozite galbui in unghiul intern al ochiului si sub pleoape. Tratament si prevenire – Tratamentul consta pe de o parte in ingrijirea xantoamelor, pe de alta parte in tratarea hiperlipidemiei, eventual asociata cu xantomatoza (regim alimentar, luare de medicamente hipolipemiante), in familiile afectate, sfatul genetic are un rol major in prevenirea transmisiei acestor boli.

Mica tumora benigna formata din macrofage (celule mari avand proprietatea de a ingera si a distruge particule mari) bogate in depuneri lipidice. Xantoamele formeaza pete sau noduli subcutanati, adesea de culoare galbena, uneori rosie sau bruna. Diferite tipuri de xantom – Xantomul eruptiv este o pata proeminenta de unul pana la patru milimetri in diametru, inconjurata de un halou rosu. El apare brusc pe fese, abdomen sau pe spate. Este insotit de o hipertrigliceridemie (nivel sangvin de trigliceride anormal de ridicat) importanta, dureri abdominale si leziuni pancreatice. – Xantomul papulonodular diseminat este o leziune foarte proeminenta, galbuie sau rosietica, apoi brun-inchisa. El este amplasat pe zonele de flexie, pe mucoasele gurii si laringelui, nervi si oase. El afecteaza indeosebi adultul tanar si se asociaza adesea cu o atingere a mucoasei cailor aerodigestive superioare (esofag, trahee), cu leziuni oculare (depuneri galbui pe pleoape, cornee, conjunctive) si cu un diabet insipid. – Xantomul plan este o pata plana, galbena sau galben portocalie, de dimensiuni variabile; el exista in mai multe varietati: – xantomul plan al pleoapelor sau xantelasma debuteaza la unghiul intern al pleoapele superioare si poate sa se asocieze cu o hipercolesterolemie (nivel sangvin de colesterol anormal de ridicat) la subiectii tineri sau tulburari ale metabolismului lipidelor dupa varsta de 50 ani; – arcul corneean sau gerontoxonul ia forma unei pete cenusii sau galbui care inconjoara irisul; el atinge mai ales subiectii de varste cuprinse intre 60 si 80 de ani si este insotit adesea de o hipercolesterolemie; – xantomul striat palmar este o pata galbuie lineara care se localizeaza in adanciturile pliurilor de flexie a mainii; el este intotdeauna asociat cu tulburari ale mecanismului lipidelor; – xantomul plan difuz, mult mai rar, ia forma unei pete galbui care este amplasata de cele mai multe ori pe fata, gat si torace; – Xantomul tendinos este o tumefactie subcutanata, tare, aderenta la tendoane, mobila sub piele, el afecteaza mai ales tendoanele extensoare ale degetelor, cele ale incheieturii mainii si tendonul lui Ahile. El este asociat intotdeauna cu tulburari ale metabolismului lipidelor – Xantomul tuberos este un nodul galbui sau rosietic care atinge mai ales coatele, genunchii, fesele si palma mainilor. El este intotdeauna legat de o hipercolesterolemie sau de o hipertrigliceridemie. Diagnostic – Prezenta xantoamelor poate necesita o dozare sangvina a lipidelor si cautarea unei eventuale diseminari a xantoamelor in organism (xantomatoza). Tratament – Tratamentul xantoamelor este facultativ; doar xantoamele deranjante ca deosebit de inestetice, atunci cand sunt localizate (xantomul plan al ochiului, de exemplu), pot fi indepartate prin electrocoagulare sau chirurgical. In schimb, daca exista tulburari asociate ale metabolismului lipidelor, acestea trebuie sa fie tratate (regim alimentar sarac in lipide, administrare de medicamente hipolipemiante).

Boala caracterizata printr-o eruptie de leziuni cutanate cu aspect tumoral, care infiltreaza tesutul adipos. De origine necunoscuta, aceste leziuni contin celule inflamatorii si globule albe, macrofagele, bogate in corpi grasi. Diferite tipuri de xantogranulom – Se disting doua tipuri: – Xantogranulomul juvenil sau nevo-endotelio-xantomul afecteaza sugarul si copilul. El ia forma de noduli sau de papule de consistenta moale, de diametrul1 pana la 10 milimetri, de culoare rosietica, iar dupa cateva luni devine brun-galbui. Aceste leziuni ating mai ales fata si pielea capului, mai rar trunchiul si radacina membrelor. Diagnosticul xantogranulomului juvenil se pune pe baza biopsiei cutanate. Aceasta afectiune, de obicei benigna, poate sa fie asociata si cu leziuni oculare ca un glaucom, o uveita sau o irita (atunci cand proliferarea granulomatoasa atinge diferite structuri ale ochiului) sau cu boala lui Recklinghausen (afectiune ereditara caracterizata prin numeroase tumori benigne diseminate in organism, prin pete cutanate pigmentate si prin malformatii nervoase): ea necesita in consecinta o supraveghere riguroasa, dar nu face apel la nici un tratament, leziunile cutanate regresand spontan intr-un an sau doi, cu exceptia cazurilor de anomalii oculare (tratate prin chirurgie sau radioterapie). – Xantogranulomul necrobiotic este o boala cronica a adultului care este caracterizata prin formarea de noduli brun-portocalii acoperiti de telangiectazii sau de varicozitati (mici vase dilatate). Acestea sunt amplasate mai ales in jurul orbitelor, la radacina membrelor si pe torace. Xantogranulomul necrobiotic este o afectiune benigna, dar care poate revela un mielom multiplu (proliferare maligna a plasmocitelor, celule specializate in producerea de anticorpi, in maduva osoasa). Diagnosticul xantogranulomului necrobiotic, care se pune pe baza biopsiei cutanate, trebuie deci completat cu o analiza a proteinelor sangelui prin electroforeza, care permite decelarea existentei unui eventual mielom multiplu. Un astfel de xantogranulom poate fi indepartat chirurgical sub anestezie locala, dar se intampla ca leziunile sa recidiveze. Atunci cand este asociat cu un mielom multiplu, acesta trebuie sa fie tratat prin chimioterapie.

Celula care contine pigment galben.

Ansamblu de pete mici galbui, cu margini regulate, localizate la nivelul pleoapelor catre partea nazala. Pot fi rezultatul unor niveluri crescute de colesterol, evolutia sa fiind benigna si foarte lenta.

Afectiune ereditara caracterizata printr-un nivel anormal de scazut al plachetelor sangvine. Sindromul lui Wiskolt-Aldrich afecteaza mai ales baietii si pare sa fie legat de tulburari imunitare complexe. Simptome si semne – Sindromul Wiskott-Aldrich se traduce printr-o purpura cutanata (aparitia de pete rosii pe piele), prin sangerari ale nasului si prin hemoragii digestive si urinare, apoi printr-o eczema atopica (eruptie de placi veziculocrustoase care sunt intens pruriginoase), amplasate mai ales pe fata si pe pliurile de flexie, si prin infectii cu repetitie: otite, sinuzite, furuncule, infectii oculare, meningita, septicemie. Tratament si prevenire – Tratamentul vizeaza inainte de toate ingrijirea simptomelor bolii (transfuzie de plachete, tratament al eczemei, administrarea de antibiotice in caz de infectie). O depistare antenatala a sindromului Wiskott-Aldrich este posibila inca din primul trimestru de sarcina. In plus, inaintea oricarei sarcini ulterioare, parintii pot solicita un sfat genetic in cadrul unei consultatii de specialitate.

Afectiune ereditara legata de o acumulare de cupru in tesuturi si organe in special in ficat si in encefal. Boala lui Wilson este o afectiune rara, cauzata de o atingere a unei gene localizate pe cromozomul 13, care se transmite in mod autosomic (prin cromozomii nesexuali) recesiv (gena purtatoare trebuie sa fie primita de la tata si de la mama pentru ca boala sa se dezvolte la copil). Simptome si semne – Boala se manifesta de cele mai multe ori intre 5 si 40 ani si se traduce prin manifestari neurologice. – La copil, se observa forma coreo-atetozica, care asociaza miscarile anormale involuntare ale membrelor si o tremuratura care se agraveaza in timp – La adult, forma numita distonica este cea mai frecventa. Simptomele seamana cu cele ale bolii lui Parkinson: rigiditate, fata intepenita (rictus), incetinire a miscarilor, mers cu pasi mici, elocutiune dificila si, uneori, tremuratura moderata. Atat la copil, cat si la adult, boala lui Wilson poate fi insotita de crize de epilepsie si de tulburari psihice: tulburari de caracter si de stare de spirit, episoade psihotice, chiar, mai tarziu, deteriorare intelectuala care conduce la dementa. Atingerea hepatica se traduce, in general, printr-o crestere in volum a ficatului si splinei, dar se mai intampla ca ea sa ramana fara simptome. Alte anomalii, mai rare, afecteaza rinichii (proteinurie, insuficienta renala), glandele endocrine (diabet, oprirea fluxurilor menstruale), sangele (anemie), oasele (fragilitate excesiva, calcificari in jurul articulatiilor), pielea (aceasta ia o culoare cenusie, albastruie sau aramie). Diagnostic – Acesta se bazeaza pe punerea in evidenta a inelului lui Kayser-Fleischer, legat de o depunere de cupru. Acest inel, de culoare brun-roscat sau brun-verde, este uneori vizibil cu ochiul liber la periferia corneei, dar, de cele mai multe ori, nu este pus in evidenta decat prin examenul la biomicroscop. Concentratia de ceruloplasmina din sange este anormal de scazuta, iar cea a cuprului in urina, anormal de crescuta. Nivelul de cupru din sange este variabil, deasupra sau dedesubtul nivelului normal. Alterarea testelor biologice hepatice (cresterea nivelului sangvin al transaminazelor si a bilirubinei, in special), chiar punctia-biopsie a ficatului, releva o ciroza si un exces de cupru. Scanerul cerebral arata frecvent semne de atrofie cerebrala si, in aproximativ jumatate dintre cazuri, zone de densitate scazuta, din cauza prezentei depunerilor de cupru in regiunile nucleilor cenusii centrali. Tratament si prognostic – Tratamentul se bazeaza pe un regim alimentar sarac in cupru (limitarea consumului de ficat, ciocolata, peste, carne, ciuperci) si pe administrarea unui medicament (ale carui doze sunt crescute treptat), D-penicilamina, care se cupleaza cu cuprul si permite eliminarea acestuia in urina. Manifestarile neurologice si tulburarile psihice regreseaza de cele mai multe ori sub tratament, rezultatele fiind cu atat mai bune cu cat tratamentul a fost intreprins mai devreme. Totusi, cand tratamentul este inceput prea tarziu, simptomele se agraveaza, iar prognosticul bolii este uneori sever. Depistare – De indata ce aceasta boala ereditara este descoperita la un subiect, este intreprinsa o ancheta genetica in familia sa. La subiectii cu risc mare, dar care nu prezinta nici un simptom, se fac cu regularitate dozari sangvine de ceruloplasmina si de cupru in vederea depistarii cat mai precoce a unei eventuale boli a lui Wilson.

Suieratura respiratorie acuta, intotdeauna pe aceeasi tonalitate, perceptibila la inspiratie si la expiratie sau doar la inspiratie. Termen in limba engleza adoptat ca atare. Wheezing-ul este cauzat de o ingustare sau de o obstruare partiala si localizata a cailor respiratorii (laringe, trahee,bronhii) de catre o tumora, un corp strain, o inflamatie etc. Sinonim: respiratie suflanta, respiratie suieratoare.

Tehnica ce permite cautarea in serul sangvin a proteinelor antigenice – indeosebi proteinele virale – sau anticorpii indreptati impotriva acestor proteine. Reactia lui Western-Blot este utilizata foarte mult in prezent pentru a confirma sau a infirma rezultatul, uneori fals pozitiv, al testului ELISA (test de depistare a anticorpilor specifici) in ce priveste HIV, virusul cauzator al SIDA.

Refacere chirurgicala a vulvei si a perineului.

Rezectie chirurgicala totala sau partiala a vulvei. Necesitand o spitalizare de cateva zile, vulvectomia este indicata mai ales in cazul unui cancer de vulva – se practica sub anestezie generala. Ca urmari apar: jena la mers, mictiune, dureri in timpul raporturilor sexuale, dar acestea se atenueaza intr-o perioada de cateva luni.

Procedura chirurgicala pentru indepartarea varicocelului.

Este o boala ce provoaca dilatatia permanenta a venelor spermatice care dreneaza sangele tesciculului, antrenand in acest organ o diminuare a circulatiei venoase. Un varicocel este situat de obicei in testicolul stang si este prezent sub forma unei dilatatii a venelor spermatice intrascrotale, moale la palpare si creste in volum in timpul tusei. De obicei aceasta boala nu antreneaza nici o jena si nici un simptom. In majoritatea cazurilor nu este necesar nici un tratament, insa daca el este foarte mare si deranjant sau daca provoaca o sterilitate se poate practica o ligaturare a venelor spermatice prin chirurgie conventionala sau endoscopica.

Reprezinta dilatatii patologice ale venelor inferioare ale esofagului. Cauza cea mai frecventa a varicelor esofagiene este ciroza hepatica, alteratie cronica a starii ficatului, indiferent daca este vorba de o origine alcoolica, autoimuna sau metabolica. Acest tip de varice nu manifesta nici un fel de simptome atata vreme cat nu se rup. Tratamentul varicelor esofagiene ce au produs o hemoragie presupune reanimarea pacientului si transfuzii, hemoragia fiind oprita fie prin compresie cu o sonda cu balonas gonflabil, fie prin sclerozare endoscopica. Daca aceste masuri esueaza se va proceda la o interventie chirurgicala de urgenta. Tratamentul preventiv al hemoragiei consta in administrarea de medicamente betablocante, fie in sclerozarea endoscopica a varicelor.

Sectionarea chirurgicala a unei valvule cardiace.

Atingere a unei valvule a inimii. Cauze – Valvulopatiile au cauze variate: congenitale (malformati), inflamatorii (reumatism articular acut), infectioase (endocardita – infectie a valvelor inimii), degenerative, legate de varsta, ischemice prin insuficienta coronariana (angor, infarct). In sfarsit, exista o atingere a valvulei mitrale provocata de ruperea cordajelor sale: nemaifiind legata de ventriculul stang, valvula mitrala se indreapta spre auriculul stang in momentul sistolei. Diferite tipuri de valvulopatie – Leziunile unei valvule antreneaza fie ingustarea (stenozarea) sa, fie o insuficienta. – lngustarea valvulara provoaca o jena in timpul trecerii sangelui, valvula nefiind suficient de deschisa in diastola (umplere a cavitatilor cardiace) pentru valvulele mitrala si tricuspida si in sistola (contractie cardiaca) pentru valvulele aortica si pulmonara. Insuficienta valvulara, denumita si scurgere, ori incontinenta, este legata de o absenta a etanseitatii valvulei in diastola pentru valvulele aortica si pulmonara, in sistola pentru valvulele mitrala si tricuspida. Simptome si evolutie – Valvulopatiile minore pot trece neobservate. Totusi, chiar in acest stadiu, ele se complica destul de usor in endocardita, prin propagarea pe cale sangvina plecand de la un focar infectios. In alte cazuri, se observa tulburari de ritm (palpitatii), stari de rau, un angor (angina pectorala), semne de insuficienta cardiaca (jena respiratorie). Simptomele pot sa nu apara decat la efort inainte de a deveni permanente. Orice anomalie valvulara importanta are rasunet asupra auriculului sau a ventriculului, in amonte de valvula atinsa: dilatatia auriculului, dilatatia ventriculului sau ingrosarea peretelui sau. In plus, travaliul inimii creste, ceea ce explica evolutia posibila spre o insuficienta cardiaca. Diagnostic – O valvulopatie este suspectata la auscultatie prin perceperea unui suflu (zgomot anormal prelungit). Sunt necesare examene complementare: electrocardiografie, radiografie a toracelui, ecografie a inimii, cateterism cardiac (introducerea intr-un vas periferic a unei sonde impinse pana in inima). Tratament – Valvulopatiile minore necesita o supraveghere medicala care permite, in particular, prevenirea endocarditei, indeosebi prin luarea de antibiotice inainte si in timpul ingrijirilor stomatologice sau a oricarei interventii chirurgicale asupra unui focar infectios cu scopul de a evita introducerea unui germene in circulatia snagvina. Printre valvulopatiile scvere, unele (stenoza mitrala cu valve suple, stenoza pulmonara) pot beneficia de o valvuloplastie. Inlocuirea valvulei printr-o proteza mecanica sau printr-o grefare de valva biologica, zisa bioproteza, priveste valvulopatiile aortice si valvulopatiile mitrale neaccesibile unei valvuloplastii.

Inflamatie a valvulelor inimii – poate fi datorita unei infectii microbiene, de cele mai multe ori streptococice, in cadrul reumatismului poliarticular acut sau actiunii unor toxine microbiene.

Cele 4 pliuri membroase care canalizeaza sangele in ineriorul inimii pentru ca el sa se scurga intr-o singura directie. Diferite tipuri de valvule cardiace – Cele doua valvule auriculoventriculare, cea mitrala la stanga si cea tricuspida la dreapta, formate, respectiv, din 2 si 3 valve, sunt localizate la intrarea ventriculelor. Cele doua valvule arteriale, aortica la stanga si pulmonara la dreapta, formate fiecare din cate 3 valve sigmoide, la originea aortei si a arterei pulmonare. – Valvula mitrala este deschisa in timpul umplerii ventriculului stang, lasand sa treaca nestingherit sangele care vine de la auriculul stang. In timpul contractiei ventriculare, ea se inchide in mod etans. – Valvula tricuspida este deschisa in timpul umplerii ventriculului drept si se inchide in timpul contractiei ventriculare. – Valvula aortica se deschide sub presiunea sangelui in timpul contractiei ventriculului stang (sistola) si se inchide in timpul relaxarii sale (diastola), o data sangele ejectat in aorta . – Valvula pulmonara se deschide in cursul contractiei ventriculului drept, pentru a permite ejectarea sangelui spre plamani, apoi se inchide pentru a evita refluxul sangvin. Patologie – Valvulopatiile, atingeri ale valvulelor cardiace prin stenoza (ingustare) sau prin insuficienta (lipsa de etanseitate) valvulara, pot fi de origine infectioasa, inflamatorie sau degenerativa.

Este un apendice musculomucos suspendat de marginea posterioara a valului palatin, in fundul cavitatii bucale. Lueta este un organ carnos, cu o lungime de 10 pana la 15 milimetri, care se poate misca si contracta. Ea joaca un rol esential in deglutitie si in emisia sunetelor, controland curgerea de aer la intrarea in faringe. Lueta poate deranja respiratia in timpul somnului si poate provoca sforaituri. Sinonime: omusor, lueta.

Cancer genital feminin care poate afecta fie colul, fie corpul uterin (endometru). Cancerul colului uterin – Este cel mai frecvent dintre cancerele aparatului genital feminin. El ocupa cel de al doilea loc printre cancerele feminine, dupa cancerul sanului. Acest cancer apare mai ales inainte de menopauza si la femeia care a avut mai mult de un copil.

Uter ce prezinta o singura insertie tubara, trompa de partea opusa fiind absenta.

Este o inflamatie acuta, subacuta sau cronica a peretelui ureteral, de cele mai multe ori de origine infectioasa.

Conduct care permite urinei sa se scurga din bazinetul renal in vezica. Structura – Ureterele, in numar de doua, sunt dispuse vertical de o parte si de alta a coloanei vertebrale. Fiecare uretera masoara aproximativ 1 centimetru in diametru si 25-30 centimetri in lungime. Ele pornesc din abdomen si se termina in micul bazin. Unele persoane se nasc cu o duplicitate ureterala (prezenta unei duble uretere pentru un singur rinichi); aceasta malformatie nu are nici o consecinta functionala.

Portiunea urechii cuprinzand pavilionul si conductul auditiv extern pana la membrana timpanica.

Organ al auzului si al echilibrului. Structura – Urechea cuprinde trei parti: externa, medie si interna. – Urechea externa este formata din pavilionul cartilaginos si din conductul auditiv extern. Pielea care tapeteaza conductul contine glande ce secreta cerumenul (ceara). – Urechea medie cuprinde casuta timpanului, cavitate cubica separata de urechea externa prin membrana timpanului si de urechea interna prin doua mici membrane, fereastra rotunda si fereastra ovala. Intre timpan si fereastra ovala sunt situate trei oscioare, in ordine, ciocanul, nicovala si scarita. Urechea medie contine si trompa lui Eustachio, canal care leaga casuta timpanului de rinofaringe. – Urechea interna este formata din labirint, un ansamblu de canale avand o forma complexa. Labirintul este impartit in doua portiuni, anterioara si posterioara. Labirintul posterior (denumit uneori si vestibul) cuprinde o zona dilatata, vestibulul propriu-zis, in care se deschid trei canale in forma de semicerc, canalele semicirculare; aceste structuri controleaza echilibrul. Nervul cohlear, care pleaca din labirintul anterior, si nervul vestibular, care pleaca din labirintul posterior, se unesc pentru a forma nervul cohleovestibular, ori nervul auditiv, care isi continua drumul in conductul auditiv intern. Fiziologie – Urechea cuprinde doua tipuri de structura, sistemul auditiv si sistemul vestibular. – Sistemul auditiv cuprinde un aparat de transmisie, format din urechea externa si medie si un aparat de perceptie, format din labirintul anterior (cohleea urechii interne). – Sistemul vestibular este format din vestibul, care da informatii privind acceleratia lineara a capului si canalele semicirculare, care dau informatii in ce priveste acceleratia unghiulara a capului. Patologie – Se deosebesc bolile sistemului auditiv si cele ale sistemului vestibular. – Bolile sistemului auditiv pot afecta diferitele parti ale urechii. Tulburarea cea mai frecventa a urechii externe este dopul de cerumen. Infectiile conductului auditiv extern sunt otitele externe. Principalele boli ale urechii medii sunt otitele acute si cronice, traumatismele timpanului, indeosebi cele cauzate de betitioarele speciale cu vata si otospongioza. Patologia urechii interne este provocata mai ales de imbatranire, de traumatismele legate de zgomot, de medicamentele ototoxice, de traumatismele craniene si de labirintite. – Bolile sistemului vestibular sunt reprezentate, in principal, de boala lui Meniere.