Dictionar medical

Vitamina B2, cunoscuta si sub denumirea de riboflavina, are un rol determinant in reglarea respiratiei celulare, in procesul de fixare a fierului in hemoglobina, in sinteza proteinelor, precum si in catabolismul lipidelor si glucidelor. Ea grabeste reactiile din organism si este necesara pentru producerea de globule rosii in sange. Toate actiunile care suprasolicita organismul, precum si dezvoltarea fizica, au nevoie de un aport suplimentar de vitamina B2 (sarcina, alaptare). Ca toate celelalte componente ale grupei B, riboflavina este solubila in apa, asadar trebuie consumata zilnic. Aceasta vitamina este rezistenta la caldura, dar foarte sensibila la lumina si pH-ul alcalin – ea poate disparea partial in apa de fierbere a alimentelor. Necesarul zilnic de vitamina B2 variaza intre 1,5 si 1,8 mg/zi la adult. Dozele mari pot genera sensibilitate la razele solare si simptome precum: mancarimi, senzatii de arsura, furnicaturi. Carenta de riboflavina provoaca leziuni ale pielii si ale mucoaselor, tulburari de vedere, crestere si dezvoltare, stari de oboseala, caderea parului, dereglari de hemopoieza si sinteza a hemoglobinei, micsoreaza continutul de glicogen in ficat si rezistenta organismului fata de infectii, favorizand aparitia unor boli dermatologice. Riboflavina se gaseste atat in produsele animale, cat si in cele vegetale. Principalele surse alimentare de vitamina B2 sunt: ficat, inima, carne de vita sau porc, peste, ou, lactate, cereale integrale, legume cu frunze verzi (broccoli, spanac, sparanghel, laptuci, stevie), drojdia de bere, hrisca, ovaz, painea de secara si din faina de grau integrala, fasolea, mazarea, nuci, soia, rosii, conopida. Sinonim: vitamina B2.

Scurgere de lacrimi provocata de o iritatie a ochiului sau de un obstacol mecanic in calea evacuarii lor. Secretia de lacrimi este o reactie reflexa destinata protejarii corneei iritate (corp strain, ulceratie). Unele tulburari care nu au la baza o afectiune a ochiului, de exemplu o rinita alergica (febra fanului), se manifesta si ele printr-o lacrimare excesiva. O lacrimare poate sa se produca si atunci cand canalul de scurgere a lacrimilor nu-si poate indeplini functiile sau cand este obstruat. O paralizie poate, de asemenea, sa se afle la originea unei lacrimari, denumita in mod obisnuit lacrimi de crocodil, care se manifesta in cursul masticatiei. Tratamentul depinde de cauza lacrimarii.

Totalitate a organelor care secreta si excreta lacrimile si pelicula lacrimala. – Aparatul lacrimal secretoriu cuprinde glanda lacrimala, care este situata in spatele marginii superioare a orbitei, la unghiul extern, si asigura secretia lacrimala reflexa (lacrimi). – Aparatul excretor cuprinde punctele lacrimale, mici orificii situate pe marginea libera a pleoapelor, la extremitatea interna a acestora; canaliculele lacrimale care urmeaza acestora se indreapta spre interior, catre sacul lacrimal, situat intre unghiul intern al ochiului si peretele nazal, este legat de cavitatea nazala prin canalul lacrimonazal. Functionare – Lacrimile protejeaza corneea aducandu-i elementele indispensabile hranirii sale si eliminarii corpilor straini. Lubrifiind corneea, lacrimile impiedica ulcerarea ei. Clipirea din ochi, care etaleaza pelicula (filmul) lacrimala pe ochi, intretine, de asemenea, lubrifierea conjunctivelor. Patologie – Aparatul lacrimal se altereaza cu varsta, iar secretia de lacrimi se micsoreaza. Unele medicamente atropinice (mai ales benzodiozepinele), o hipertiroidie sau o conectivita sunt, de asemenea, capabile sa sece secretia lacrimala. O diminuare a excretiei de lacrimi se mai poate manifesta in cazul unei boli autoimune (sindromul Goujerot-Sjogren), in cazul eversiunii (intoarcerii) punctului lacrimal prin anomalia pozitiei pleoapei inferioare sau din cauza unui obstacol pe calea lacrimala, de origine congenitala (imperforatia canalului lacrimonazal), traumatica (ingustare cicatriceala, arsura), tumorala sau inflamatorie (dacriocistita).

Interventie chirurgicala destinata remedierii obstructiei canaliculelor lacrimale prin imbinarea fundului de sac conjunctival infero-intern cu sacul lacrimal.

Structura anatomica in forma de buza.

Incizia labirintului.

Termen utilizat indeosebi pentru a desemna o afectiune care este localizata la nivelul labirintului urechii interne sau al carei mecanism fiziopatologic este in relatie cu acesta.

1. Insusirea de a fi labil. 2. Mobilitate functionala excesiva. 3. Labilitate emotionala, trecera rapida de la o stare emotionala la alta, uneori opusa ca sens. Se observa in stari nevrotice, psihopatii, arterioscleroza cerebrala, dar poate fi si o caracteristica temperamentala.

Manevra pentru verificarea decolarii placentei, constand din impingerea in sus a corpului uterin, prin intermediul peretelui abdominal, apasand cu mana deasupra simfizei pubiene. In caz ca placenta nu este dezlipita, cordonul ombilical urca in vagin o data cu ascensiunea corpului uterin.

Boala a sistemului nervos provocata de un virus lent. Aceasta afectiune a creierului, treptata si mortala, afecta anumite populatii din Noua Guinee care practicau candva canibalismul. Cauze – Kuru este cauzata de un agent infectios deosebit, virion (nici bacterie, nici virus), care infecteaza creierul. Se transmite indivizilor care mananca creiere umane infectate. Semne si simptome – lncubatia poate dura 30 ani. Boala se manifesta printr-un sindrom cerebelos (atingere a creierului mic), prin tulburari de mers, printr-o absenta a coordonarii miscarilor, printr-o tremuratura a corpului si, in final, prin dementa. Evolutia este mortala in cateva luni Sinonim: Creutzfeldt-Jakob (boala a lui), boala vacii nebune.

Totalitatea tulburarilor fizice caracterizata prin pierderea memoriei de fixare, prin dezorientare temporara, prin false recunoasteri si printr-o fabulatie. Apare ca urmare a atingeri bilaterale a unei regiuni a creierului, consecutiv unei carente in vitamina B1 cauzata de alcoolism cronic.

Incizie curba efectuata la periferia corneei, folosita la reducerea astigmatismului.

Afectiune cutanata caracterizata prin aparitia unor vezicule mici, asemanatoare celor din acnee, la nivelul partii superioare a bratelor, picioarlor si feselor. Acestea ofera pielii un aspect de “piele de gasca”.

Prolabarea corneei in afara.

Proliferare maligna a tesutului conjunctiv, dezvoltata pe seama celulelor endoteliale ale vaselor sangvine, precum si a anumitor celule ale dermului, fibroblastii. Boala afecteaza bolnavii atinsi de SIDA, pentru care constituie o afectiune deosebit de agresiva, conducand rapid la extinderea tumorilor. De asemenea, se poate intalni la subiectii imunodeprimati neatinsi de virusul SIDA. Diferite tipuri de sarcom al lui Kaposi – Sarcomullui Kaposi clasic afecteaza subiectii in varsta, originari din Europa Centrala sau din bazinul mediteranean, cel mai des barbatii. El se traduce prin placarde angiomatoase (proliferarea micilor vase sangvine) rosietice si care iau in continuare o culoare violacee, maronie. Pe acest fond angiomatos, apar foarte progresiv leziuni cutanate in relief, tumorale. Toate aceste leziuni sunt nedureroase si se intind putin cate putin spre trunchi. Ele se asociaza cu un edem dur, nedureros, afectand indeosebi ambele membre inferioare. – Sarcomul lui Kaposi african este endemic in Zair si Uganda si afecteaza subiecti mai tineri decat cei atinsi de sarcomul lui Kaposi clasic. Boala se traduce prin leziuni cutanate in relief care invadeaza rapid tesuturile. – Sarcomul lui Kaposi in cadrul SIDA se traduce, la inceput, prin mici elemente, rozalii sau maronii, bine delimitate, nepruriginoase, care apar in oricare parte a corpului, in particular pe fata si trunchi. Leziunile sunt nedureroase, dar infiltreaza treptat pielea si se intind rapid sub aspecte diferite (extinderea sau multiplicarea leziunilor). Tumorile se intind destul de frecvent si in organe. – Sarcomul lui Kaposi al imunodeprimatilor neafectati de SIDA apare mai ales dupa o grefa de rinichi, la un an dupa inceperea tratamentului cu imunosupresoare, dupa un tratament prelungit (mai mult de un an) cu corticosteroizi orali sau imunosupresoare; de asemenea, dupa leucemii si cancere viscerale. El se traduce prin leziuni tipice cutanate sau ale mucoaselor si prin atingeri multi viscerale, in particular digestive, (stomac) adesea foarte grave. Diagnostic si tratament – Diagnosticarea sarcomului lui Kaposi se face pe baza examenului clinic al leziunilor si pe baza biopsiei cutanate. Tratamentul este functie de evolutia bolii. In formele putin evolutive, tratamentul consta in ablatia chirurgicala a leziunilor, daca ele sunt bine localizate, sau in radioterapie. In formele proliferante, se recurge la chimioterapia anticanceroasa, simpla sau complexa (asocierea mai multor substante); administrarea de interferoni (citokine) obtinuti prin inginerie genetica este, de asemenea, posibila. In cazurile cele mai grave, poate fi necesara administrarea unei chimioterapii mai serioase. La pacientii atinsi de SIDA, este posibila asocierea chimioterapiei si a medicamentelor antivirale. Prognostic – Leziunile cutanate consecutive sarcomului lui Kaposi aduc un prejudiciu, in principal, estetic. Ele dispar, in general in cateva saptamani de la inceputul tratamentului. In caz de localizare viscerala a sarcomului, prognosticul ramane rezervat. Sinonim: boala lui Kaposi.

Boala cauzata de contaminarea cu virus herpetic a unui sugar atins de o eczema intinsa. Sindromul lui Kaposi-Juliusberg se caracterizeaza prin pustule adesea hemoragice care se intind rapid de pe fata pe intregul corp. Starea generala a copilului este alterata, febra este ridicata. Tratament si prevenire -Tratamentul este urgent si necesita spitalizarea copilului si medicatie antivirala (aciclovir). Vindecarea este rapida. Prevenirea consta, in principal, in impiedicarea oricarei persoane afectate de un herpes bucal (buton de febra) sa aiba vreun contact cu un sugar suferind de eczema. Sinonim: pustuloza varioliforma.

Proliferare maligna, de origine necunoscuta, a plasmocitelor in maduva osoasa. Mielomul multiplu se dezvolta, in general, la persoanele de varsta trecuta de 60 ani. Simptome si semne – Din cauza proliferarii plasmocitelor, celulele specializate in secretia de anticorpi, se observa in sangele bolnavului o crestere anormala a producerii unui singur tip de imunoglobulina pentru un mielom anume. Plasmocitele secreta substante care antreneaza treptat o distrugere a tesutului osos. Boala poate fi descoperita cu ocazia unor dureri osoase rebele, a unei anemii sau a unei cresteri importante a vitezei de sedimentare, putand depasi 100 mm pentru o ora. Diagnostic si evolutie – Diagnosticul se pune pe baza analizei proteinelor din ser prin electroforeza. Aceasta tehnica pune in evidenta excesul unui anume tip de anticorpi, care se traduce printr-un pic ce se detaseaza pe curba numit „pic monoclonal”. Diagnosticul mai este stabilit si prin punctia maduvei, al carei examen pune in evidenta plasmocitele si prin radiografii ale oaselor, care prezinta zone de rarefiere a tesutului osos de forma sferica, cu limite clare, denumite geode (sau lacune sau carii osoase). In absenta unui tratament, evolutia unui mielom multiplu se face catre o crestere a distrugerilor osoase, cu riscul de fracturi fara traumatisme (fracturi spontane) si spre o crestere importanta a eliberarii de calciu antrenand o hipercalcemie. Mai mult, mielomul multiplu poate sa se manifeste si prin producerea unei depuneri de anticorpi in rinichi, raspunzatoare de o insuficienta renala. In sfarsit, dezvoltarea de plasmocite in maduva poate provoca o perturbatie a productiei de alte descendente sangvine, ca cea a globulelor rosii, ceea ce antreneaza o anemie. Tratament si supraveghere – Tratamentul mielomului multiplu face apel la chimioterapie, al carei scop este sa distruga proliferarea plasmocitara. In unele cazuri se utilizeaza simultan mai multi agenti chimioterapici (polichimioterapie). Un tratament de intretinere cu interferon este uneori necesar. Atunci cand afectiunea survine inaintea varstei de 50 ani, se prefera, de obicei, administrarea unui tratament mai greu, care poate comporta o chimioterapie intensiva si, eventual, o grefa de maduva. Sinonim: mielom multiplu.

Notiune folostita pentru localizarea afectiunilor din imediata apropiere a unei articulatii.

Formatiune de aspectul unei creste sau al unei depresiuni care uneste doua structuri vecine.

1. Termen utilizat in anatomie cu semnificatia de conexiune sau unire. 2. Care se refera la obraz.

Incizie chirurgicala a jejunului pentru inspectia interioara a acestuia.

Interventie chirurgicala in care jejunul este legat la ileon, fie cand portiunea proximala a ileumului, fie cand portiunea terminala a jejunului sunt rezecate sau trebuie ocolite.

Proteza de ceramica destinata acoperirii unui dinte deteriorat sau inestetic. Constitutia jachetei asigura unui dinte o mare soliditate si o perfecta asemanare cu dintii invecinati.

Termen prin care se arata caracterul unui lichid sau al unei solutii de a avea o presiune osmotica egala cu aceea a unei alte solutii, luata de referinta.

Imagerie prin rezonanta magnetica (nucleara). Sinonim: RMN (rezonanta magnetica nucleara).

Inflamatie nespecifica a intestinului, ce afecteaza de obicei ultima parte a intestinului subtire (ileonul) si colonul. Tratamentul depinde de boala in cauza, numeroase ileite acute se vindeca spontan. Sinonim: boala Crohn, enterita regionala, ileocolita granulomatoasa.

Afectiune dermatologica, transmisa genetic, care debuteaza de obicei in copilarie, numita si “boala solzilor de peste”, caracterizata prin exfolierea sub forma unor scuame groase, uscate.

Intoleranta la glucoza sau scaderea tolerantei al glucoza. Testul de toleranta la glucoza pe cale orala (TTGO) – se indica in urmatoarele situatii: – cand laboratorul arata valori ale glicemiei a jeun intre 100 si 125 mg/dl; – la persoane cu risc diabetogen crescut, indiferent de valoarea glicemiei a jeun (ereditate diabetica certa, obezitate, femei care au nascut copii cu greutatea peste 4000 g); – pentru diagnosticul DZ (diabet zaharat) gestational si in orice alta situatie ce ridica suspiciunea de DZ. Metoda – TTGO se efectueaza si se interpreteaza dupa criterii OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii): – cu trei zile inainte de testare se indica o alimentatie cu cel putin 150 g de glucide (deci nu post sau cura de slabire) – TTGO se efectueaza dimineata, in repaus, dupa minim 8 ore de repaus caloric (post nocturn) – in ziua efectuarii TTGO, se recolteaza sange venos pe anticoagulant pentru dozarea glicemiei a jeun din plasma rezultata; imediat dupa aceasta subiectul va trebui sa ingere o solutie formata din 75 g de glucoza pulvis dizolvata in 300 ml de apa (concentratie 25%) in decurs de 5 minute. Dupa doua ore se repeta prelevarea de sange in acelasi mod. Dozarea glicemiei se face prin metoda enzimatica, cu glucozoxidaza. Interpretarea rezultatelor – Se face in functie de valoarea glicemiei la 2 ore: – glicemie <140 mg/dl = normal – glicemie 140-199 mg/dl = scaderea tolerantei la glucoza (STG) -glicemie ?200 mg/dl = DZ In prezent, se considera ca efectuarea TTGO nu aduce beneficii notabile fata de glicemia a jeun. Totusi, se considera ca este util la: – orice individ in varsta de peste 45 de ani (cu repetare din 3 in 3 ani) – subiecti cu risc crescut pentru DZ: a) persoane cu ereditate sigura (la rude de gradul I ale pacientilor diabetici); b) supraponderali si obezi; c) femei care au nascut copii macrosomi (?4000 g la termenul de 9 luni) sau au fost diagnosticate cu diabet gestational; d) hipertensivi (?140/90 mmHg); e) subiecti cu HDL ?35 mg% si/sau trigliceride ?250 mg%; f) pacienti cu STG sau MGB (modificarea glicemiei bazale – glicemie a jeun de 110-125 mg/dl) diagnosticati in prealabil. Sinonim: STG, scaderea tolerantei al glucoza.

Medicament citotoxic utilizat in tratamentul afectiunilor maligne, in special in sarcoame, tumori testiculare si limfoame.

Se spune despre o boala a carei cauza este necunoscuta. Sinonime: criptogenetic(a), criptogenic(a).