Dictionar medical

Reprezinta examenul biologic care permite numararea diferitelor elemente figurate ale sangelui (plachete, globule rosii, diferite categorii de globule albe). Numararea formulei sangvine (N.F.S.) este unul dintre examenele biologice cel mai desprescrise, ea fiind indispensabila in evaluarea bolilor inflamatorii sau infectioase si a anemiilor, si face parte din orice bilant biologic preoperator. Numararea formulei sangvine se practica pe un prelevat de 5 mililitri de sange venos, recoltat din plica cotului, pe nemancate. Rezultaltele se obtin in cateva ore. Principalele elemente cercetate Hemoglobina: – valori normale: peste 13g/dl la barbati, peste 12g/dl la femei si copii – creste in: hemoconcentratie, poliglobulie – scade in: hemoragie, hemoliza, atingerea maduvei ososse (cauze foarte numeroase) Hematocrit: – valori normale: sub 54% la barbati si sub 47% la femei si copii Leucocite: – valori normale: 4.000-10.000/mm3 Polinucleare neutrofile: – valori normale: 1700-7500/mm3 – cresc in: infectie bacteriana, inflamatie, tabagism, unele medicamente, hemopatie – scad in: etnie africana, infectie virala, toxicitate medicamentoasa, hemopatie Polinucleare eozinofile: – valori normale: 0-500/mm3 – cresc in: alergie, parazitoza Polinucleare bazofile: – valori normale: 0-200/mm3 Limfocite: – valori normale: 500-4500/mm3 – cresc in: boala virala sau bacteriana (tuse convulsiva, hemopatie) – scad in: deficit imunitar Monocite: – valori normale: 0-1000/mm3 – cresc in: inflamatie, hemopatie Plachete: – valori normale: 150000-450000/mm3 – cresc in: stare inflamatorie, ablatia splinei, stimularea maduvei osoase – scad in: atingere a maduvei osoase, boala imunologica, toxicitate medicamentoasa.

Examen destinat explorarii functionarii renale cu ajutorul unui trasor radioactiv. Nefrograma izotopica este un examen nedureros. Cu o durata de cateva ore, el nu necesita o spitalizare. Un trasor radioactiv (tehnetiu 99, iod 131) este injectat subiectului pe cale intravenoasa si se observa eliminarea sa din organism pe cale renala. Un detector extern, numit gamma-camera, permite inregistrarea cantitatii de radioelement care tranziteaza rinichii. Rezultatele sunt materializate sub forma unei curbe, a carei analiza permite studierea diferitelor faze ale functionarii renale.

Inflamatia rinichilor.

Boala caracterizata printr-o atingere a tesutului renal interstitial (tesutul de sustinere a nefronilor). Nefritele provocate de atingerea tesutului interstitial pe cale urinara – Denumite si nefrite interstitiale pe cale ascendenta sau pielonefrite, ele sunt provocate de o infectie sau de o malformatie a cailor excretorii (calice, bazinete, uretere, vezica, uretra). Pielonefritele acute afecteaza, in majoritatea cazurilor decat un singur rinichi. De origine bacteriana (provocate, de exemplu de o colibaciloza), ele se traduc prin dureri lombare vii, insotite de febra si de frisoane. Tratamentul lor se bazeaza pe administrarea de antibiotice. Pielonefritele cronice pot afecta un singur rinichi sau ambii. Ele sunt consecinta unor infectii urinare recidivante provocate, in general, de anomaliile congenitale sau doban dite ale cailor excretorii, care favorizeaza sau stanjenesc scurgerea urinei. Daca pielonefrita nu afecteaza decat un singur rinichi, ea nu are consecinte asupra functiei renale. Daca ea este bilaterala, antreneaza treptat o insuficienta renala. Tratamentul vizeaza inainte de toate inlaturarea infectiei si ingrijirea, adesea chirurgicala, a anomaliei in cauza. Nefritele provocate de o atingere a tesutului interstitial pe cale sangvina – Ele survin atunci cand sangele vehiculeza pana la rinichi un agent infectios (septicemie), toxic (de exemplu, o molecula medicamentoasa) sau antigenic. Se vorbeste, in acest ultim caz, de nefropatie interstitiala imunoalergica. Aceste nefrite afecteaza intotdeauna ambii rinichi. Nefritele interstitiale acute sunt legate de absorbtia unor toxine sau sunt provocate de reactii alergice indeosebi ale anumitor medicamente. Cu o aparitie brusca, ele se traduc, in general, printr-o insuficienta renala acuta. In formele cele mai severe, trebuie sa se recurga la o epurare a sangelui prin hemodializa asteptand vindecarea, care survine de cele mai multe ori spontan, in cateva zile sau in cateva saptamani. Nefritele interstitiale cronice sunt provocate in principal de afectiuni metabolice (hipercalcemie sau hipokaliemie cronica, oxaloza) sau de acumularea in rinichi a unor substante toxice (analgezice, litiu, unele medicamente anticanceroase ca cisplatina etc.). Leziunile pe care le antreneaza sunt ireversibile si risca sa sfarseasca printr-o insuficienta renala cronica ce necesita o epurare a sangelui prin hemodializa pe viata, chiar o grefa de rinichi. Sinonim: nefropatie interstitiala.

Proces gradual prin care celulele isi pierd functia si mor.

Modificarea vocii prin obtinerea unei rezonante exagerate in producerea sunetelor. Se disting doua feluri de nazalizare: rinolalia inchisa si rinolalia deschisa. – Rinolalia inchisa este provocata de suprimarea permeabilitatii nazale. Ea se observa atunci cand fosele nazale sunt astupate. Aceasta obstructie este consecutiva unei inflamatii sau unei tumori. – Rinolalia deschisa este provocata de exagerarea permeabilitatii nazale. Ea se observa, in principal, in cursul paraliziilor valului palatin, consecutive unor afectiuni neurologice (accident vascular cerebral), unor traumatisme (perforarea boltei sau valului palatin) sau unor tumori ale capului sau gatului. Sinonime: rinolalie inchisa, rinolalie deschisa.

Nivel al sodiului in plasma sangvina. Natremia reflecta starea de hidratare globala a unui subiect, hidratarea extracelulara (plasmatica indeosebi) si intracelulara.

Expulzia sau extractia completa din corpul mamei, independent de durata gestatiei, a unui produs de conceptie care, dupa aceasta separare respira sau manifesta oricare alt semn de viata ca bataia inimii, pulsatia cordonului ombilical sau contractia efectiva a unui muschi supus actiunii vointei, fie ca a fost sau nu taiat cordonul ombilical si fie ca placenta a ramas sau nu atasata – def. data de Organizatia Mondiala a Sanatatii. Nasterea reprezinta totalitatea fenomenelor mecanice si fiziologice care duc la expulzia fatului si anexelor sale in afara cailor materne. Nasterea la termen are loc intre a 38-a si a 42-a saptamana de amenoree. Nasterea prematura este considerata ca fiind intre a 28-a si a 37-a saptamana de amenoree. Primele semne ale nasterii sunt pierderea dopului de mucus care obstrueaza colul uterin, pierderea apelor si contractiile uterine. Pierdera dopului de mucus se manifesta prin eliminarea unor glere sangvinolente. De obicei se produce ori inainte de inceperea travaliului ori cu mai multe inaintea inceperii primelor contractii. Pierderea apelor, ruptura membranelor care antreneaza o scurgere de lichid amiotic este spontana, imprevizibila si nedureroasa. Pierderea poate fi abundenta sau doar zemuinda, dar determina plecarea spre maternitate. Travaliul poate incepe imediat dupa ruperea pungii apelor sau mai poate intarzia un numar de ore sau de zile. Contractiile uterine sunt din ce in ce mai apropiate in timp, mai regulate si mai intense si dureroase, dar nu se mai opresc pana la nasterea copilului. Ca regula generala, ritmul contractiilor se accelereaza treptat la 20, la 15, la 10, la 5 minute, dar se intampla ca ele sa se produca dintr-odata la fiecare 5 minute. Nasterea normala se desfasoara in trei faze: dilatatie, expulzie, delivrenta. Pe toata perioada acestui travaliu, monitorizarea cordului fatului permite supravegherea ritmului cardiac fetal, prin tocografie. Dilatatia este faza in timpul careia colul uterin se inmoaie, se micsoreaza si se sterge sub efectul contractiilor. El se dilata apoi la fiecare contractie pana la o deschidere de aproximativ 10 centimetrii diametru. Expulzia este faza in timpul careia apare copilul, provocandu-i mamei nevoia de a impinge contractand muschii diafragmului si ai abdomenului. Pentru o mai buna desfasurare a nasterii, mama trebuie sa nu incerce sa impinga decat in cursul contractiilor. Perienul se intinde treptat si apare capul copilului. In momentul expuziei, o mica interventie se poate practica – incizia perineului atunci cand el este intins de catre capul fetal, pentru a preveni rupturile complete ale perineului si supraintinderile periculoase. Aceasta este o interventie benigna si putin dureroasa, care se cicatrizeaza foarte bine. Delivrenta este faza in timpul careia placenta si membranele sunt dezlipite si expulzate prin contractii, la 5 pana la 30 de minute de la expulzia fatului. Dupa delivrenta, eventualele rupturi ale vaginului si inciziile practicate sunt curatate si suturate. Daca exista vreo indoiala asupra integritatii membranelor, placentei si cordonului se va efectua o revizie uterina : medicul introduce mana inmanusata in uter si ii examineaza peretii. Unele nasteri se anunta dificile si necesita recurgerea la forceps, ventuza sau la operatia cezariana. Forcepsul este un fel de pensa cu doua brate in forma de lingura si este utilizat de obstretician pentru a ghida trecerea capului fatului cu scopul de a-i usura iesirea. Ventuza inlocuieste uneori forcepsul, este plasata in varful craniului copilului, in momentul dilatatiei complete a colului. Este creat un vid de aer pentru a usura aderenta ventuzei, iar capul este atunci ghidat spre exterior. Cezariana este o interventie chirurgicala care consta in incizarea abdomenului si a uterului pentru a extrage copilul. In cazul nasterii naturale, pot aparea unele traumatisme minore asupra fatului. Utilizarea forcepsului sau a ventuzei provoaca bose uneori marcante, care insa dispar in cateva zile. Starea post-partum sau lehuzia dureaza in jur de 6 saptamani dupa nastere, pana la revenirea fluxului menstrual. In caz de alaptare, revenirea fluxului menstrual este decalata si intervine dupa oprirea alaptarii. Involutia uterina este insotita in primele zile de dureri numite colici. Scurgerea vulvara (lohii), mai intai de sange apoi seroasa, dureaza aproximativ doua saptamani.

Substanta chimica, medicamentoasa sau nu, caracterizata prin efectele sale asupra sistemului nervos. Pot provoca atipire, relaxarea muschilor si diminuarea sensibilitatii putand merge pana la anestezie. Printre narcotice care sunt medicamente, se gasesc in principal analgezicele centrale pe baza de morfina sau de derivati a acesteia, unele hipnotice si unele anxiolitice. Narcoticele sunt supuse legislatiei privind stupefiantele deoarece sunt susceptibile sa antreneze o farmacodependenta (toxicomanie). Sinonim: stupefiant.

Scurtare a unuia sau mai multor membre.

Mic chist al uterului. Nu antreneaza nici o durere si nu necesita nici un tratament. Sinonim: chist al lui Naboth.

Afectiune determinata de dezvoltarea maligna a celulelor T la nivel cutanat – este un limfom cutanat cu celule T. Cauzele nu se cunosc dar se presupune ca ar fi implicati factori genetici. Sinonim: sindrom Alibert Bazin, granulom fungoid.

Ruptura superficiala si longitudinala a mucoasei situate la jonctiunea esofagului cu stomacul. Survine dupa importante eforturi de a voma si se manifesta printr-o hemoragie digestiva inalta. Tratamentul este aproape intotdeauna medicamentos si poate face apel la transfuzii in caz de hemoragie masiva.

Se spune despre o tumora canceroasa susceptibila de a infiltra tesuturile invecinate si de a se generaliza; de asemenea, mai rar, despre o afectiune care prezinta un caracter grav si insidios, spre deosebire de caracterul benign.

Boala.

Tulburare a absorbtiei intestinale a nutrimentelor (glucide, lipide, proteine etc.) determinata de o atingere a peretelui intestinului subtire. Simptome si semne – Un sindrom de malabsorbtie se defineste adesea, dar nu in mod obligatoriu, printr-o diaree grasoasa si, intotdeauna, prin mai multe carente cauzate de proasta asimilare a alimentelor. Aceste carente se traduc prin pierdere in greutate, edeme ale membrelor inferioare, anemie, tulburari ale metabolismului fosforului si calciului cu crize de tetanie si dureri osoase si, in sfarsit, prin hemoragii. Tratament – Tratamentul consta in remedierea diferitelor carente nutritionale si in tratarea cauzelor tulburarilor, de exemplu, printr-un regim fara gluten pentru boala celiaca, prin administrarea unui medicament antiparazitar pentru lambliaza si prin chimioterapie in caz de limfom.

Oligoelement indispensabil organismului, care intervine in numeroase si importante reactii fiziologice (metabolismul glucidelor, lipidelor si proteinelor, in excitabilitatea neuromusculara, in activitatile enzimatice, in permeabilitatea celulara, in coagularea sangvina etc.) Corpul unui adult contine aproximativ 25 grame de magneziu (Mg). Mai mult de jumatate din aceasta cantitate se gaseste in oase, un sfert in muschi, iar restul se repartizeaza, in principal, in inima, ficat, rinichi, tubul digestiv si in plasma. Aporturile recomandate sunt de 5 miligrame per kg de greutate corporala si pe zi. Necesitatile femeii gravide sunt multiplicate cu 2, cele ale copilului cu 3. Sursa – Cele mai bune surse alimentare de magneziu sunt cerealele complete, fructele oleaginoase (migdale, nuci), legumele uscate, ciocolata, unele fructe de mare (o specie de melci) si unele ape minerale. Se poate observa o carenta in caz de alimentatie prea saraca in magneziu (regim hipocaloric, subnutritie), de crestere a necesitatilor (sarcina, alaptare), de pierdere renala, de malabsorbtie digestiva (tulburare a absorbtiei intestinale a alimentelor), precum si in alcoolismul cronic. Ea se traduce, in principal, prin tulburari neuromusculare, dintre care spasmofilia si tetania sunt tulburarile cele mai frecvente. O supraincarcare cu magneziu poate fi consecinta unei insuficiente renale severe. Utilizare Terapeutica – Magneziul poate fi administrat pe cale orala (comprimate, capsule, pliculete cu praf, fiola buvabila) sau pe cale injectabila (intramusculara sau intravenoasa). El este indicat pentru prevenirea si tratarea posibilelor carente. Unii compusi de magneziu (carbonatul, oxidul sau hidroxidul) sunt utilizate ca pansamente gastrice. Efecte Nedorite – In general foarte bine tolerat, magneziul poate antrena o diaree atunci cand este absorbit cantitate mare pe cale orala.

Parte a sistemului nervos central situata in canalul rahidian, care este format prin stivuirea vertebrelor in spatele corpilor vertebrali. Maduva spinarii este inconjurata de trei membrane, meningele. Ea se prelungeste in sus cu bulbul rahidian (inceputul encefalului) si in jos cu un cordon fibros de aproximativ 25 centimetri lungime, numit filum terminale. Maduva este parcursa de doua santuri secundare colaterale. Din fiecare sant colateral pleaca un ansamblu de filete nervoase care se grupeaza in radacini: de fiecare parte a maduvei iau nastere 31 radacini posterioare si 31 radacini anterioare. Fiecare radacina posterioara se uneste cu radacina anterioara de la acelasi nivel pentru a forma un nerv rahidian. Interiorul maduvei cuprinde doua tipuri de tesut nervos: substanta alba, situata la periferie si substanta cenusie in centru, schitand in linii mari, in sectiune, o forma de H, cu cele doua coarne anterioare efilate. Bara orizontala a literei H este traversata vertical, in centrul ei, de un canal fin al ependimului, umplut cu lichid cefalorahidian. Informatiile senzitive ajung la maduva prin radacinile posterioare ale nervilor. Informatiile simple sunt analizate direct de catre substanta cenusie. Informatiile complexe urca din substanta alba pana la encefal. Comenzile motorii simple provin din substanta cenusie a maduvei; ordinele complexe, de la encefal, prin intermediul substantei albe a maduvei; toate ordinele sunt transmise altor nervi motori prin radacinile anterioare ale nervilor. Patologie – Patologia maduvei spinarii cuprinde compresiile (tumori), infectiile (meningite), accidentele vasculare (hemoragie, tromboza), traumatismele, tumorile, carentele in vitamina B 12 si afectiunile inflamatorii (scleroza in placi). O sectionare a maduvei spinarii este ireversibila; ea antreneaza o tetraplegie (paralizia celor patru membre) in caz de sectionare la inaltimea rachisului cervical, o paraplegie (paralizie a membrelor inferioare) in caz de sectionare la inaltimea rachisului dorsal.

Tesut prezent in os, responsabil de producerea tuturor elementelor figurate ale sangelui (globule rosii, globule albe, plachete). Maduva osoasa este prezenta in toate oasele la nastere. Ea contine numeroase celule grasoase si toate descendentele care vor da nastere celulelor sangelui circulant. Functia sa de productie se concentreaza, la varsta adulta, in interiorul oaselor rachisului, toracelui, umarului si bazinului. Maduva osoasa normala permite regenerarea celulelor sangvine multumita unei rezerve de celule-suse. Maduva osoasa produce in fiecare zi miliarde de celule, de exemplu 200 miliarde de globule rosii si 10 miliarde de polinucleare neutrofile. In caz de nevoie, productia de celule a maduvei osoase creste considerabil. Astfel, pentru globulele rosii, numarul poate fi multiplicat cu 10 in caz de pierdere prin hemoragie sau prin hemoliza (distrugere). Explorari si patologie – Maduva osoasa este explorata si studiata printr-o punctie, realizata in stern sau printr-o biopsie efectuata la nivelul crestei iliace posterioare. Bolile maduvei osoase pot fi clasificate in diferite categorii. – Aplaziile, saracia maduvei osoase in celule suse ale diferitelor descendente, sunt provocate, in general, de o leziune a celulelor suse. Toxicitatea anumitor medicamente poate fi o cauza. – Bolile cauzate de toxice sau de deficitele in vitamine (medicamente toxice industriale ca benzenul, carenta in acid folic, in vitamina B12) impiedica dezvoltarea normala a celulelor maduvei – Proliferarile anormale ale celulelor prezente in maduva se observa in cursul diferitelor tipuri de boala maligna (leucemie, mielom etc.). – Fibroza maduvei se observa in cursul mielofibrozelor (cresterea retelei de colagen situata in jurul celulelor suse ale maduvei osoase). Sinonim: maduva osoasa.

Dezvoltare exagerata a fetei.

Dezvoltare exagerata a unuia sau mai multor extremitati. Macromelia parestezica este o iluzie constand din senzatia de marire a extremitatilor.

Boala legata de o proliferare a celulelor de origine limfocitara (susa a celulelor care dau nastere in mod normal limfocitelor, varietate de globule albe implicate in reactiile imunitare), care secreta in exces un fel deosebit de anticorpi, imunoglobulina M (IgM). Frecventa si cauza – Boala lui Waldenstrom atinge, de obicei, persoanele trecute de 60 ani, cu o usoara predominanta a sexului masculin. Cauza bolii este necunoscuta. Simptome si semne – Secretia excesiva de imunoglobuline M provoaca o crestere a vascozitatii sangvine si a volumului plasmatic. Aceste tulburari au rasunet asupra sistemului nervos si se traduc prin zbarnaituri in urechi, printr-o micsorare a acuitatii vizuale, prin dureri de cap, prin tulburari ale constientei care pot merge, in cazurile cele mai grave, pana la coma. In plus, hipervolemia (cresterea volumului plasmatic) poate antrena o insuficienta cardiaca, iar excesul de imunoglobuline din sange poate provoca hemoragii legate de perturbatiile mecanismelor de coagulare a sangelui. De altfel, depunerile de imunoglobulina M in rinichi sau in nervii periferici determina uneori, respectiv, o insuficienta renala si o paralizie, indeosebi a membrelor inferioare. O crestere a dimensiunilor splinei, ficatului sau ganglionilor limfatici se observa la aproximativ un sfert dintre cazuri. Diagnostic – Secretia excesiva de imunoglobulina M este pusa in evidenta si cuantificata, sub forma unui „pic monoclonal”, prin electroforeza (deplasarea particulelor sub efectul unui camp electric) a proteinelor plasmei sangvine; acesta releva un nivel seric de imunoglobulina M mai mare de 5 grame pe litru de ser. Proliferarea limfoida este detectata prin punctie a maduvei osoase; in unele cazuri, excesul de celule limfoide este observabil si in sange. Tratament – Tratamentul vizeaza franarea proliferarii limfoide responsabila de secretia excesiva de imunoglobulina M. El consta, in general, intr-o chimioterapie administrata pe cale orala, asociind uneori mai multe substante (polichimioterapie). In cazurile cele mai severe, o plasmafereza (prelevare a plasmei bolnavului, care ii este reintrodusa in circulatia sangvina dupa separarea anticorpilor in exces) permite sa se reduca mai repede nivelul de anticorpi sangvini. In formele in care cresterea nivelului de imunoglobulina M constituie singurul semn al bolii, este necesara o supraveghere regulata a pacientului pentru a putea detecta cat mai devreme posibil o eventuala evolutie catre boala lui Waldenstrom declarata. Cauza bolii ramanand la ora actuala necunoscuta, nu poate fi adoptata nici o masura preventiva. Sinonim: boala lui Waldenstrom.

Anticorp apartinand unei categorii de imunoglobuline monoclonale (elaborate de celulele provenite din aceeasi celula, deci toate identice) de tip IgM. Prezenta macroglobulinelor in sange dezvaluie existenta unui proces mai mult sau mai putin malign.

Celula mare avand proprietatea de a ingera si distruge particulele mari (celule lezate sau batrane, particule straine, bacterii) prin fagocitoza. Macrofagele constituie primul mecanism de aparare celulara impotriva agentilor infectiosi. Ele sunt gasite in toate tesuturile.

Prezenta dintilor anormal de voluminosi pe un maxilar sau pe ambele. Este o anomalie ereditara care priveste toate grupele de dinti. Tratamentul consta in purtatul unui aparat dentar, dupa ce s-a eliberat locul prin extragerea celor patru premolari.

Eritrocit (globul rosu) de dimensiuni anormal de mari. Existenta macrocitelor se observa indeosebi in cursul carentelor in vitamina B 12 sau in deficit de folati si in decursul tuturor bolilor tesuturilor mieloide. O macrocitoza poate, de asemenea, sa rezulte din efectul toxic asupra maduvei osoase exercitat de anumite medicamente, alcool. Sinonim: megalocit.

Este o boala infectioasa articulara, neurologica si cardiaca, al carei agent este o bacterie din familia spirochetelor, Borrelia burgdoferi. Borrelia burgdoferi este transmisa omului prin intepatura unei capuse. Mai multe mamifere, intre care cerbii, constituie rezervoarele de bacterie. Boala lui Lyme se intalneste in Europa, America si Australia. Evolutie – Boala lui Lyme evolueaza in trei faze: – Faza primara se manifesta printr-o leziune numita eritem cronic migrator, survenind intre trei zile si o luna dupa intepatura capusei. Acesta este o roseata cutanata initial papuloasa si inflamatorie, centrata pe punctul de intepatura, care se intinde in mod concentric, formand un inel. Eritemul este insotit de o febra de mica intensitate, de dureri articulare si musculare. Leziunea cutanata dispare in trei saptamani. – Faza secundara se exprima prin pusee de eritem, prin manifestari neurologice, prin manifestari cardiace si prin dureri articulare de origine inflamatorie. Ea dureaza de la cateva saptamani pana la cateva luni. – Faza tertiara survine la mai multi ani dupa intepatura; ea asociaza o acrodermatita cronica atrofianta, un pseudolimfom, reumatism cronic al uneia sau mai multor articulatii si atingeri cerebrale. Tratament – Tratamentul consta in antibioterapie, care trateaza manifestarile clinice debutante si previne manifestarile neurologice tardive. Boala lui Lyme poate lasa sechele de natura variata, indeosebi neurologice sau cutanate. Prevenirea bolii consta eventual in tratarea cu antibiotice dupa o intepatura de capusa daca regiunea geografica este cunoscuta ca loc de aparitie a bolii. Sinonim: borelioza.

Globulina existenta in lapte. Laptele uman contine aproximativ 5,3 g globuline/litru.

Procesul de formare a laptelui. Sinonim: galactogeneza.

Orice factor, substanta care stimuleaza lactatia.