LiveDoc cu dr. Marinela Stănculete. Diagnosticarea corectă a bolii de care suferim este indispensabilă

DIAGNOSTICUL este sau nu  CORECT? Asta ne preocupă  atunci când suspiciunile de boală ne sunt confirmate de un specialist. Ce  trebuie să ştim şi mai ales ce să facem pentru a avea siguranţa că el nu a fost  pus greşit.

La aceste întrebări, dar şi la altele extrem de interesante  a răspuns  doamna doctor Marinela Stănculete, medic specialist în medicina generală, la Intermedicas.

Invitată la Doctorul zilei Live, a explicat cât de importantă este cea de „a doua opinie” a unui specialist atunci când vorbim despre stabilirea unui diagnostic corect.

Indicarea precisă a bolii de care suferim este pe cât de indispensabilă, atrage atenţia  dr. Marinela Stănculete, pe atât de dificil de realizat.

Şi asta pentru că, după cum subliniază şi Claudiu Şerban, nu vorbim despre un calcul matematic, ci despre oameni bolnavi, la care boala se manifestă uneori atât de diferit.

Particularitatea omului, pentru că nu-i aşa, există bolnavi şi nu boli, face extrem de dificil uneori stabilirea unui diagnostic în pofida pregătirii foarte bune a medicului căruia ne-am adresat 

Prin urmare, nici calitatea şi nici chiar progresele foarte mari din domeniul medical nu ne pun la adăpost de riscul de a fi diagnosticaţi greşit, explică medicul.

Mai mult, doamna doctor Marinela Stănculete este de părere că, de fapt, cu toate descoperirile din domeniu, progresele medicale sunt în realitate limitate, iar eroarea în aprecierea unui diagnostic precis reflectă şi această „falie obiectivă”.

Calitatea unui medic nu este neapărat şi garanţia unui diagnostic precis, explică dr. Stănculescu, de aceea nu ar trebui să existe reţineri nionie.

Subiect mai putin abordat în ţara noastră, „second opinion”, practica este frecvent întânită în străinătate, fiind folosită datorită eficienţei sale dovedite.

La noi, din păcate, prejudecăţile ne fac să evităm de multe ori să cerem părerea unui alt medic, chiar şi atunci când avem suspiciuni sau, pur si simplu, vrem să fim mai siguri în legătură cu diagnosticul primit iniţial.

Doctorul Marinela Stănculete încurajează însă un astfel de comportament şi spune că numai aşa avem garanţia de a fi cât mai aproape de adevăr. Trebuie să ne debarasăm de comportamente de tipul „să nu îl supăr pe domnul doctor”, iar medicii, mulţi dintre ei, ar trebui să fie mai deschişi şi chiar mai cooperanţi cu pacientul atunci când acesta doreşte o altă opinie în legătură cu boala de care suferă.

Cancerele, bolile de inima, dar şi afecţiunile cu impact asupra vieţii, o durere intensă, reclamă o astfel de abordare.

Pe de altă parte, cu cât nivelul de complexitate este mai mare cu atât creşte necesitatea consultării nu doar a unui medic sau doi, ci a unei echipe care creează posibilitatea unor discuţii contradictorii ce sporesc şanseale indentificării unui diagnostic corect.

Este foarte posibil ca diagnosticul să fie infirmat sau, la fel de bine, să corespundă primului consult, spune dr. Marinela Stănculete. În într-un caz şi în celălalt nu putem şti însă decât postfactum.

Este bine să îi spunem celui de-al doilea medic ce am vorbit cu primul?

La această întrebare, dr. Stănculete a explicat avantajele, dar şi dezavantajele ambelor situaţii.

Astfel, dacă îi spunem, medicul nu mai pierde vremea să facă investigaţii al căror rezultat îl ştim, timpul fiind preţios atunci când vorbim de boală, iar dacă nu îi spunem avem garanţia că, în felul acesta, medicul va fi influenţat în pregătirea propriului raţionament.

Când este bine şi când nu să cerem o a doua opinie

„Vorbim de un diagnostic de suspiciune cu potenţial grav care îl împiedică pe pacient să trăiască, de diagnostic cu implicaţii asupra organelor-ţintă, precum cordul, ochiul etc.

Dar sunt unele care trebuie cercetate nu de un medic, şi aici nu e vorba de second opinion, ci de o echipă mutidisciplinară, care trebuie să se ocupe de caz.

Diagnosticvul de hipertensiune, de exemplu,  care este o boală cardiovasculară cu răsunet în întreg organismuleste, o boală care poate fi diagnosticată, repede, ca un diagnostic de boală, nu complet, de un singur medic, medicul de familie. Sunt mulţi pacienţi care vor ajungă la cardiolog. Este pierdere de timp şi de costuri. În sistemele civilizate, unde există un costcontrol înţelept, din restul Europei, acest lucru nu este permis.

Dacă omul vrea să se ducă la cardiolog este liber s-o facă, dar contra cost, nu în sistemul de asigurări, indiferent că este de stat sau privat pentru anumite afecţiuni sau stadii ale anumitor afecţiuni. Evident că şi medicii din medicina primară au nişte controale… acolo nu este indiferent cum îţi faci meseria, indiferent de nivelul la care eşti în piramida medicală.

Am dat exemplul hipertensiunii arteriale… pe de altă parte, datorită incidenţei foarte mari a bolilor cardiovasculare şi Organizaţia Europeană profesională, mă refer la ghidurile de cardiologie şi de prevenţie şi europene, şi americane, au ajuns la un consens că mai bine faci exces şi trimiţi mai devreme şi mai des decât mai rar sau deloc”.

Avem parte şi de lucruri bune în sistemul românesc de sănătate

„…toate bolile pot deveni grave dacă nu sunt tratate adecvat, dar nu pentru toate avem nevoie de second opinion şi noi nu ne dăm seama că sunem cumva şi ingraţi, e în natura omului să fie şi ingrat, că nu ne dăm seama cât de des avem parte şi de lucruri bune din sistemul de sănătate, indiferent din ce parte, şi că el este funcţional în cea mai mare măsură, în ciuda obstacolelor, bacşişurilor… per total nu este un sistem rău”.

Poate că asta se vede şi din faptul că speranţa de viaţa a crescut în România… Asta înseamnă că sistemul medical este funcţional.

„Acum trebuie să ne uităm şi comparativ… să ne uităm peste pîrleazul de acum 30 de ani.Care este vârsta medie la care este diagnosticat cancerul de sân în România, de prostată etc. Aşa încât acolo unde vezi că vârsta, acolo unde există statistici, pentru că, din păcate, acolo există o altă problemă, nu ai cum să ai focusări de fonduri adecvat dacă nu ai statistici care să îţi arate cum să te îndrepţi, cu ce mijloace,  dar a scăzut media de vârstă, nu aşa cum ar fi dorit, însă e un lucru care mege bine, nu e un lucru care merge rău. Asta spuneam că orice boală are un potenţial de boală grav, probabilitatea acelei evolutivităţi este diferită”.

În cazul cancerului… este obligatorie o a doua opinie?

„Nu se poate spune asta pentru că presupune să introduci metode de coerciţie şi punitive dacă nu se întâmplă acel obligatoriu. Aş spune că lucru în echipă, dar nu la modul general şi generic, ci foarte concret, pe fiecare etapă din momentul în care omul de duce la medic. 

Şi  aici totul trebuie gestionat în echipă multidisciplinară şi nu mereu aceeaşi echipă medicală, pentru că şi aici deşi există specialităţile oncologie medicală, chirurgie cu vastităţile sale de competenţe nu este suficient”.

Ce ne facem cu oamenii care au această părere… că ştiu ei un doctor care e cel mai bun?

„Asta va funcţiona întotdeauna pentru lucrul la care rezonează cel mai tare e concreteţea şi să dai chip unei situaţii şi nume unei situaţii sau unei căi de rezolvare a situaţiei. Problema nu este că omul, pacientul, spune că lasă <că mă duc eu, că am auzit eu că vecinul cutare sau prietenul sau unchiul, uite, a fost şi ştie… o să mă duc eu la medicul acela că e cel mai bun… problema nu asta este, că se duce acel medic, care poate fi sau nu cel mai potrivit pentru ce are el nevoie, mă refer ca specialitate.

Problema e ca acel medic la care ajunge să gestioneze situaţia de acolo aşa cum trebuie, care înseamnă… o să vă dau un exemplu… să spunem că vorbim despre o femeie care, indiferent de vârstă, în cadrul examenelor de bilanţ general de sănătate îşi face o investigaţie a sânilor şi vede… şi se găseşte o formaţiune care are nişte suspiciuni imagistice pentru cancerul de sân… şi, ce face ea.

Problema este că aici ar trebui să îi poată răspunde medicul de familie şi rareori medicii de familie ştiu să îi răspundă şi femeia ajunge acolo unde a auzit sau are ocazia… unde a fost îndemnată din jur.

Dacă ajunge la un chirurg, există şansa să ajungă la un chirurg care „dincolo de abilităţile sale chirugicale, tehnice, să vadă în ansamblu aşa încât să decidă”.

Există o vorbă românească că dacă ai un ciocan în mână peste tot vezi numai cuie. Nu cumva chirurgul vede numai lucruri de operat?

„Probabilitatea să vadă doar lucruri de operat este mare… cunosc atâţia care nu folosesc „ciocanul” foarte bun pe care şi l-au format, dar cunosc şi opusul … Cunosc medici din alte specialităţi care nu sunt chirurgicale şi care, la fel, au o altă formă de „ciocan…” oameni şi oameni, profesionişti şi profesionişti.

Acesta este un alt motiv pentru care un alt caz de neoplazie, indiferent, că e de la debut, că e mai înaintat ca stadiu în momentul diagnosticului, cât de în vârstă, ar trebui să poată accesa ceea ce se numeşte în străinătate  tumor board, un fel second opinion, de fapt impropriu spus, când de fapt, cunoaşterea este de opinie integrată şi de diagnostic.

Plan terapeutic şi monitorizare integrate pe toate specialităţile şi subspecialităţile de care are nevoie acea persoană cu acea boală. Lucrul înstă în România nu se întâmplă”.

Oamenii nu înţeleg, ei ar vrea să se ducă doctorul potrivit pentru cazul lor şi atât . Dacă îi trimiţi la alţi trei doctori consideră că e o pierdere de vreme…

Acesta este unul dintre motivele pentru care este bine să nu îl plimbi între instituţii. Medicul care preia cazul, indiferent cum a ajuns, că pacientul s-a programat … nu contează, eu să îl evaluez corect cu ce are el nevoie şi să pot sau instituţia să poată organiza această abordare multidisciplinară fără să-l plimbi pe om.

Pentru că plimbatul înseamnă şi pierdere de timp, şi sursă de neîncredere… şi să ne gândim că există şi oameni care suferă fizic… pentru cineva cu metastază osoasă nu este, de exemplu, o plimbare în Cişmigiu de plăcere.

În toate clinicile de stat ori private de oncologie care au de-a face cu patologia oncologică din străinătate şi în cele mai mici praxisuri, de exemplu, acest lucru se întâmplă. În România se întâmplă prin excepţie…

Medicii românii sunt mai degrabă… s-a îmbunătăţit situaţia în ultimii 5-6 ani. Au început să colaboreze mai bine. Este adevărat că nu în toate eşaloanele de ierarhie sau de reputaţie.

În general vârfurile de reputaţie din opinia publică sunt foarte solitari în a colabora, ceea ce nu este un lucru bun… repet, nu ţine de competenţa proprie doar, dar şi asta este un semn de sănătate a unui profesionist, să aibă acel permanent, mai mic sau mai mare, ghimpe de îndoială şi de nelinişte asupra certitudinii că face bine…”.

Emulaţia este un lucru foarte bun în medicină, oricum l-ai privi

„Din păcate, cei care sunt Tot 5 într-o specialitate nu prea fac asta. Cei care sunt însă mai tineri, de obicei, deşi am văzut excelenţi colaboratori şi în vârstă, însă prin excepţie, cei care sunt generaţii mai tinere şi au acel background de experienţă, de participări la congrese, cercetări, în grupuri de lucru. 

Nu-i mai punem pe cei care au lucrat sau au studiat în străinătate, unde chestia asta este o practică curentă. Vin cu această presiune care este foarte sănătoasă şi, atunci, chiar dacă nu are loc într-o încăpere, abordarea multidisciplinară o fac să fie operaţională măcar telefonic în aşa fel încât pacientul să aibă beneficii.

Asta este o etapă intermediară şi vom fi şi noi, dar la fel cu presiunea celor care facem deja asta”.

De aceea facem emisiuni ca aceasta în care putem să lucrăm şi la educaţia publicului spre binele tuturor…