DE CE PLÂNGEM? Importanța lacrimilor în reglarea mecanismului emoțional la copii și la adulți

Andreea Constantin relevă aspectele benefice ale plânsului într-o carte excepțională – De ce plângem? – o explicație a plânsului pentru cei mici și cei mari – , apărută anul acesta la Editura Cartea Copiilor

Florian Saiu

De ce plângem? De ce plâng copiii noștri? Care ar fi explicațiile? Autoarea Andreea Constantin are cuvântul: „Pe lângă motivele de ordin fizic, plânsul la copii și adulți are și multiple motive de ordin emoțional, prea puțin înțelese, din păcate, în cultura noastră. Spun „din păcate” deoarece, ignorând aceste motive și disprețuind plânsul ca act de slăbiciune, lașitate, răsfăț sau manipulare, ne lipsim de puterile sale vindecătoare și ne sărăcim fără să ne dăm seama lumea emoțională”.

Violența verbală și fizică, izolarea, discriminarea

Andreea Constantin a detaliat: „E cu atât mai grav când asta se întâmplă de timpuriu în viața copiilor, deoarece cresc ignorând și îndesând în subconștient o parte din ei înșiși. Dar aceasta tot va ieși la iveală, din nefericire în moduri mai puțin plăcute și sănătoase – violență verbală și fizică, dependențe de tot felul, izolare socială, discriminare. Cred că în lumea de azi avem mare nevoie să înțelegem și să acceptăm plânsul din motive emoționale. Așa cum am scris și în cartea mea: e normal și sănătos să plângi câteodată, fie că ești adult sau copil”.

Plânsul, supapa sentimentelor

Andreea Constantin a explicat și de ce sunt atât de importante lacrimile pentru copilași: „Desigur, copiii plâng mult mai des. Bebelușii folosesc plânsul ca modalitate de a-și comunica nevoile fizice și emoționale. Apariția limbajului le oferă o alternativă de exprimare, însă plânsul rămâne valoros în viața lor emoțională. Sentimentele mai puțin plăcute (frustrare, tristețe, teamă, furie) tot au nevoie de o supapă prin care să iasă. Până când limbajul preia treptat acest rol, plânsul este foarte important ca mecanism de eliberare a emoțiilor puternice și de vindecare a traumelor emoționale. Aș îndrăzni să spun că și la maturitate ar trebui să acceptăm plânsul ca pe ceva util și sănătos pentru reglarea emoțională”.

Drumul de la catedră la masa de scris

Cine este Andreea Constantin? „Sunt în primul rând mama unui băiețel minunat de cinci ani și, de curând, a unei fetițe mult așteptate. Aceasta este „calificarea” cea mai relevantă pentru povestea cărții mele, căci este punctul de pornire. Înainte de a fi mamă, am absolvit cursurile Facultății de Litere din cadrul Universității din București, pe care mi-am dorit să le valorific în cadrul sistemului de învățământ ca profesor de limba și literatura română. După un an de predare, însă, am considerat că nu la catedră îmi este locul. Dezamăgită de sistem și de limitările impuse elevilor și profesorilor, am căutat alternative educaționale și am început să scriu despre ele pe un blog personal despre educația liberă. Acesta a fost timp de câțiva ani principala mea preocupare, pe lângă meseria de copywriter”, se confesează autoarea cărții.

Cum s-a născut ideea acestei cărți?

Andreea Constantin ne-a dezvăluit cum a ajuns să scrie această carte: „Ideea cărții De ce plângem? – o explicație a plânsului pentru cei mici și cei mari a prins rădăcini în mintea mea odată cu primele crize de furie ale băiețelului meu, apărute la vârsta de doi ani. Atunci mi-am dorit să fi avut o cărticică prietenoasă, care să mă ajute să-i vorbesc deschis și pe înțeles despre sentimente, despre plâns și exprimarea sănă- toasă a furiei”. Autoarea a continuat: „Alimentată de Comunicarea Non-Violentă, o metodă de comunicare empatică dezvoltată de doctorul în psihologie Marshall Rosenberg, și de lecturile mele pe tema plânsului, în special din cărțile Alethei Solter, Ph. D. și fondatoarea The Aware Parenting Institute, ideea a prins rădăcini în mintea mea. Aș dori să subliniez că eu însămi nu am studii de psihologie și nici nu sunt un expert în creșterea copiilor. Cartea este rodul documentării mele despre viața emoțională a copiilor și a experienței personale de mamă”.

Lacrimile nu trebuie să devină o traumă

Care sunt beneficiile unei crize de plâns? Există și aspecte negative? Tirul întrebărilor a găsit-o pe Andreea Constantin în gardă: „Aș vrea să clarific: plânsul de descărcare și vindecare este acel plâns în timpul căruia copilul este sprijinit și acceptat de un adult, nu lăsat să plângă singur și părăsit. El trebuie luat în brațe, dacă acceptă, mângâiat, liniștit cu vorbe simple: „Sunt aici. Ți-e greu, dar stau cu tine până trece. Ești tare trist/supărat/necăjit. Te cred. E în regulă să plângi.”. Pentru ca plânsul să funcționeze și să nu devină el însuși o traumă, e nevoie ca cel mic să se simtă acceptat și înțeles de un părinte calm și răbdător”.

Legătura cu traumele părinților

Explicațiile au continuat: „Un plâns desfășurat în condițiile descrise de mai sus îl ajută pe cel mic să se exprime și astfel să se elibereze de sentimentele neplăcute care l-au provocat, sentimente ce nu dispar dacă noi le oprim plânsul. Nelăsate să iasă prin plânsul survenit natural, ele sunt reprimate pentru a reapă- rea mai târziu prin agitație, așa-zisa mâ- râială, stare de nervozitate, agresivitate sau noi încercări de a plânge. Dacă reprimăm nevoia de plâns în mod constant, ea poate părea că dispare, căci cel mic se adaptează cerințelor noastre repetate, dar cel mai probabil va reapărea la vârsta adolescenței sau a maturității sub forme diverse, unele grave”, consideră Andreea Constantin. „Deși pot fi greu de gestionat și de acceptat de noi, părinți crescuți în cu totul alt stil, sentimentele neplăcute precum furia și procesul vindecător al plânsului sunt o parte firească a ființei emoționale și nu un motiv de teamă sau dispreț. Acesta cred că ar fi singurul aspect să zicem negativ al plânsului la copii: el poate scoate la iveală propriile noastre traume de copii lăsați să plângă de unii singuri sau chiar „încurajați” cu o pălmuță „ca măcar să știm de ce plângem”. Iar acestea pot provoca în noi reacții intense, de care ne rușinăm mai apoi – furie, nerăbdare, confuzie, teamă – și pot produce tensiuni serioase în relația cu copilul”, crede Andreea Constantin. Andreea Constantin ne-a dezvăluit cum a ajuns să scrie această carte: „Ideea cărții De ce plângem? – o explicație a plânsului pentru cei mici și cei mari a prins rădăcini în mintea mea odată cu primele crize de furie ale băiețelului meu, apărute la vârsta de doi ani. Atunci mi-am dorit să fi avut o cărticică prietenoasă, care să mă ajute să-i vorbesc deschis și pe înțeles despre sentimente, despre plâns și exprimarea sănă- toasă a furiei”. Autoarea a continuat: „Alimentată de Comunicarea Non-Violentă, o metodă de comunicare empatică dezvoltată de doctorul în psihologie Marshall Rosenberg, și de lecturile mele pe tema plânsului, în special din cărțile Alethei Solter, Ph. D. și fondatoarea The Aware Parenting Institute, ideea a prins rădăcini în mintea mea. Aș dori să subliniez că eu însămi nu am studii de psihologie și nici nu sunt un expert în creșterea copiilor. Cartea este rodul documentării mele despre viața emoțională a copiilor și a experienței personale de mamă”. Lacrimile nu trebuie să devină o traumă.

„Plânsul nu este suferința însăși, ci exprimarea ei”

Andreea Constantin a ținut să sublinieze un aspect important în relația copil-pă- rinte: „Este nerealist să ne așteptăm de la părinte să reacționeze calm și răbdă- tor la toate crizele de plâns sau de furie ale copilului. Nimeni nu are rezerve nemăsurate de răbdare și este perfect de înțeles dacă uneori nu putem lăsa plânsul să curgă natural și folosim soluții precum distragerea atenției. Atâta timp cât îl lăsăm pe cel mic să recupereze cu următoarea ocazie sau măcar din când în când, totul va fi în regulă. Important este să conștientizăm faptul că plânsul în sine și crizele de furie însoțite de un plâns să- nătos nu îi pot face rău copilului, chiar dacă pare că suferă prea mult. Plânsul nu este suferința însăși, ci exprimarea ei”.

Plânsul în formarea psihologică a unui copil

Andreea Constantin a subliniat rolul lacrimilor în existența omului: „Plânsul este un mecanism complex, cu dublu rol. Este mai întâi un proces fizic de detensionare a corpului și de reglare hormonală, prin eliminarea hormonilor de stres și producerea de endorfine, prezente chiar și în lacrimi. La un nivel mai profund, el este un proces de ordin emoțional, căci permite exprimarea și astfel eliberarea de sub imperiul sentimentelor puternice, facilitând restabilirea echilibrului în creier”.

Creierul pierde controlul

Andreea Constantin a continuat: „Sistemul limbic este „căsuța” emoțiilor și a avut un rol atât de important de-a lungul dezvoltării umane, încât în anumite situații poate prelua controlul întregului creier, lăsând cortexul (sediul gândirii raționale) practic neputincios. Acest lucru se întâmplă destul de des în cazul copiilor, deoarece creierul lor este în formare, iar cortexul e și mai vulnerabil la pierderea controlului decât la adulți. Plânsul este unul dintre modurile de a restabili controlul, poate chiar cel mai important până la maturizarea creierului”.