Chirurgia ortognatică, soluție pentru „repararea” maxilarelor

Acest tip de intervenție rezolvă probleme precum mușcătura incorectă, difi cultăți de masticație și cele de vorbire, nemulțumiri estetice provocate de anomaliile de creștere ale oaselor feței, dar este și o soluție modernă în cazurile traumatismelor oro-maxilo-faciale.

Dana Lascu

Evoluția medicinei a transformat chirurgia maxilo-facială într-o specialitate care necesită dublă licență: stomatologie și medicină generală. „Chirurgia maxilo-facială include mai multe specialități: traumatologie, oncologie, parte de malformații, parte de deformații și tumori de altă natură. În toate aceste proceduri există o nișă care se numește chirurgia ortognatică care înseamnă, de fapt, îndreptarea chirurgicală a maxilarelor”, explică chirurgul. Ion Nicolescu, doctor în științe medicale, șeful Secției de chirurgie oro-maxilo-facială a Spitalului „Sfânta Maria” din București. Ca omul să muște corect, dinții trebuie să se întâlnească așa cum trebuie, este ceea ce în literatura de specialitate se numește Clasa I de mușcătură. Dinții pot, însă, să nu se întâlnească așa, fie din cauză că sunt înghesuiți – și atunci este o problemă de aranjament dentar -, fie din cauza relației dintre maxilare, care ori nu sunt dezvoltate suficient, ori sunt dezvoltate în exces sau asimetric, și aceste anomalii pot fi rezolvate chirurgical. Intervin, în general, doi specialiști: primul este medicul ortodont – care aliniază dinții folosind aparate -, dar atunci când suportul osos al acestora nu este corect anatomic, indiferent de cât încearcă ortodontul alinierea lor, pacientul nu va putea ajunge la o mușcătură corectă – și atunci intervine chirurgul – care mută suportul osos în relația normală. În primul rând, operațiile ortognatice se fac în gură, fără a tăia obrazul, așa că pacientul nu va ră- mâne cu cicatrici vizibile. Se fac sub anestezie generală, așa că este necesară internarea în spital, pentru că după operație pacientul stă o zi la terapie intensivă. Poate pleca, însă, acasă după 2 zile, dacă nu sunt probleme. Apoi, ideal ar fi ca aceste intervenții să se facă la terminarea creșterii(între 18 și 20 de ani), dar nu e obligatoriu. „Am avut un pacient acum câteva luni care avea 47 de ani, deci el nu mușca bine de 35 de ani, dar se obișnuise așa și a venit la cabinet din considerente estetice”, explică specialistul.

Etapele tratamentului

Prima etapă este poziționarea corectă a dinților – prin tratament ortodontic. Asta înseamnă că dinții sunt îndreptați în relația cu maxilarul, prin aparate dentare. În aceeași fază, dacă pacientului îi lipsesc dinți, se face reconstrucția acestora, inclusiv prin implanturi. „Un pacient care intră în tratamentul ortodontic, de principiu, arată mai bine la început de tratament, decât înainte de operație. Pentru că mutarea dinților se face astfel încât să scoată în evidență diferența dintre cele două maxilare.”, spune dr. Ion Nicolescu. Odată dentiția completă și așezată în poziție corectă, pacientul ajunge la chirurg. Acesta investighează poziția maxilarului și a mandibulei. Folosește tot felul de softuri 3D-uri, prin care, practic, face operația virtual, pas cu pas: ce maxilar trebuie să taie, cum și unde face această rupere a osului, cât de mult are de adus în față bucățile sparte, cum și unde le va fixa cu șuruburi și plăcuțe. În plus, cu ajutorul acelorași programe, creează gutiere, adică niște sisteme care vor ține în poziție fixă oasele sparte până când chirurgul pune plăcuțele și le fixează cu șuruburi. Abia apoi, pacientul este operat, iar chirurgul reface la milimetru procedura stabilită virtual. După 4-6 săptămâni, operația se vindecă și ortodentul intervine din nou cu aparate pentru a poziționa perfect, de data aceasta, dinții. O astfel de procedură, cu toate etapele ei, poate dura și 2 ani. Mutarea în față sau, în cazuri mai rare, în spate a maxilarului și/sau mandibulei schimbă fizionomia, în sensul că după o operație ortognatică pacientul are oasele aranjate așa cum ar fi trebuit să fie de la „mama natură”.

^ 30% dintre români au mandibula mai în spate decât maxilarul

Practic, maxilarul și mandibula ar trebui să se dezvolte în același timp. Dar în timpul creșterii, una sau amândouă pot să devieze în mai multe planuri. „Cei care au un profil convex – adică o mandibulă foarte în spate – se încadrează în Clasa a II-a (foto) – asta înseamnă că dinții de jos sunt mai în spate decât cei de pe maxilarul superior – cei cu streașină, cum se spune popular. În situație inversă este vorba de o relație de Clasa a III-a – celor cărora le plouă în gură. Acestea sunt anomalii de care vorbim doar în plan sagital, dar pot fi asociate cu asimetrii”, explică dr. Mihai Dorobanțu. Asta înseamnă că, spre exemplu, mandibula se oprește din creștere pe o parte, ceea ce va „duce” fața în direcția respectivă. „30% dintre români au profil Clasa a IIa, adică mandibula este în spate”, explică chirurgul Ion Nicolescu. „În general pacienții vin la cabinetele stomatologice ca să-și alinieze dinții. Ortodontul se uită la două aspecte: la mușcătură și la profilul facial. De ce? Pentru că în gândirea noastră există în principal două variante de tratament: una în care se pot mișca doar dinții și atunci se obține un compromis de mușcătură, sau să se intre în asocierea cu chirurgia, când se mută dinții cu maxilare cu tot, și atunci se ajunge la mușcătura corectă, cu dinții poziționați corect”, mai spune acesta.

Rezolvă apneea în somn și traumatismele maxilo-faciale

Potrivit noii legi, cei care au apnee în somn nu-și vor mai putea lua permisele auto. Ei, bine, chirurgia ortognatică este o o soluție pentru ei. „Un pacient care are mandibula în spate, și ținând cont de locul unde are limba musculatura de inserție, dacă mandibula este scurtă și în spate, obturează căile respiratorii. (…) Limba cade în gât și atunci se sufocă”, explică dr. Ion Nicolescu. Practic, chirurgul sparge mandibula și o aduce în față. Odată cu ea se mută, tot în față, și locul de inserție al musculaturii limbii, așa că atunci când pacientul va sta culcat, limba nu va mai obtura căile respiratorii. „Se poate muta doar mandibula, dar, câteodată, și maxilarul singur – și atunci se poate obține o lărgire a spațiului aerian cu 17-18 procente. Când mutăm tot complexul maxilomadibular ne ducem până la 70-80%”, spune specialistul.

De ce nu este folosită în spitale

În cazul traumatismelor maxilo-faciale, cum sunt cele rezultate din accidente de mașină, spre exemplu, în spital imobilizarea oaselor fracturate se face cu sârmă. Practic, oasele sunt puse la loc și fixate cu un cadru care, însă, ține pacientul cu gura închisă până când se vindecă fracturile. „O gură legată înseamnă o lipsă de funcție, o lipsă de alimentație, o lipsă de funcționalitate a pacientului. Igiena nu se poate face corespunzător, pentru că o igienă a gurii nu se face doar din periuță, există și ceea ce se cheamă autocurățirea – masticația în sine este un proces de spălare a dinților dacă este corectă. Situația din gură trebuie să fie de asemenea natură încât să nu existe retenție de alimente care să favorizeze modificări de mediu bacterian, inflamații gingivale și de aici tot felul de probleme. Prin chirurgie ortognatică, în care folosim plăcuțe și șuruburi, evităm toate aceste probleme. Imediat după operație pacientul poate vorbi, poate mânca, ce-i drept în prima lună doar alimente pe care le poate strivi între cerul gurii și limbă”. Partea proastă este că aceste plăcuțe și șuruburi nu sunt decontate de stat, așa că o intervenție de acest fel poate costa în jur de 2.500 de euro doar pe maxilar, dar poate ajunge până la 7.000 de euro. Doar gutierele costă, fiecare, în jur de 300 de euro. La acestea se adaugă, însă, tratamentul ortodontic pre și post operator. „O operație de acest gen costă în jur de 25.000 de euro, în zonele ieftine, în timp ce în America, spre exemplu, poate ajunge și la 100.000 de dolari”, spune specialistul.