Cercetătorii au descoperit un efect nebănuit al antibioticelor

Oamenii de ştiinţă au reuşit să mărească durata vieţii cu 60%, la animale de laborator, modificând un mecanism celular cu ajutorul antibioticelor.

De ce, într-o anumită populaţie, pot fi întâlniţi unii indivizi care trăiesc de trei ori mai mult decât alţii? Întrebarea îi frământă pe savanţi de secole.

Recent, oamenii de ştiinţă din cadrul École Polytechnique Fédérale de Lausanne (EPFL), un institut de cercetări elveţian, au studiat mecanismul care determină longevitatea la şoareci, iar ulterior, au reuşit, lucrând pe nematozi (viermi cilindrici) să modifice, cu ajutorul unor antibiotice banale, acest mecanism, mărind durata vieţii animalelor studiate.

Procesul identificat de cercetători are loc în mitocondrii, organite celulare care sunt „uzinele energetice” ale celulei; ele transformă diferiţi nutrienţi în substanţe cu rol energetic, inclusiv adenozin-trifosfat, (ATP), pe care muşchii îl utilizează ca sursă de energie.

Dar studiile arătaseră că mitocondriile sunt implicate şi în procesul de îmbătrânire.

În colaborare cu specialişti din Olanda şi SUA, cercetătorii de la EPFL au identificat genele implicate în acest proces şi au măsurat efectul pe care îl are asupra longevităţii cantitatea de proteine codificate de aceste gene.

Cu cât cantitatea acestor proteine este mai mică, cu atât viaţa este mai lungă.

Şoarecii de laborator studiaţi trăiau, în general, între 365 şi 900 de zile. Cercetătorii au constatat că un grup de 3 gene situate pe cromozomul 2 joacă un rol major: reducerea expresiei acestor gene cu 50% – de unde şi o reducere a cantităţii de proteine codificate de aceste gene – se traduce într-o creştere a duratei vieţii şoarecilor cu cca.  250 de zile

Ulterior, specialiştii au trecut la studiul viermilor cilindrici din specia Caenorhabidtis elegans, reuşind să mărească durata vieţii acestora de la 19 zile, în medie, la 30  de zile – o creştere de 60%.

Oamenii de ştiinţă au constatat că longevitatea este invers proporţională cu cantitatea de proteine ribozomale mitocondriale (MRP). Inducând la un moment dat o schimbare care reduce cantitatea de asemenea proteine, se poate prelungi viaţa organismului, iar efectul poate fi produs fără a recurge la manipulare genetică.

Reacţia poate fi produsă pur şi simplu prin expunerea viermilor la anumite medicamente uzuale, care inhibă funcţia ribozomală.

Cu alte cuvinte, mitocondrile sunt sensibile la anumite antibiotice, iar acestea por duce la creşterea duratei de viaţă – cel puţin la specia Caenorhabidtis elegans.

Viermii astfel trataţi nu numai că trăiesc mai mult, dar la maturitate – la 13 zile – se mişcă de două ori mai mult decât ceilalţi, iar la 20 de zile diferenţele sunt şi mai mari: viermii netrataţi sunt „în formă mai proastă” decât cei trataţi cu antibiotice.

Totuşi, viermii trataţi cu antibiotice în stadii timpurii ale vieţii – de exemplu în faza de larve – aveau şi caracteristici nefavorabile: creşteau mai lent, depuneau mai puţine ouă şi, la vârsta de 3 zile, la începutul vieţii adulte, aveau mai puţină energie. Dar reacţia mitocondriilor şi creşterea longevităţii se menţineau.

Mecansimul observat la viermi este, după toate probabilităţile, valabil şi la şoareci şi ar putea fi, aşadar, întâlnit şi la alte mamifere.

Evident, mai sunt necesare studii pentru a confirma că folosirea unor antibiotice într-un anumit stadiu de dezvoltare prelungeşte viaţa unui mamifer.

Dacă acest efect s-ar confirma  şi la om, cercetătorii speră nu numai să extindă durata vieţii, ci şi să prelungească, la vârsta adultă, perioada de maximă vitalitate.