Din cuprinsul articolului
Boli de oase și articulații. Unele modificări ale organismului devin inevitabile de la o anumită etapă a vieții. Vârsta de 35 de ani, în special, marchează și debutul problemelor la nivelul oaselor și articulațiilor, care apar treptat pe fondul modificărilor hormonale și, în anumite situații, cauzate de lipsa exercițiului fizic.
Oasele sunt cele mai groase și mai puternice în viață adultă timpurie până la sfârșitul anilor 20. Treptat, organismul începe să piardă din densitatea osoasă în jurul vârstei de 35 de ani.
Într-o articulație, oasele nu intră direct în contact. Acestea sunt amortizate de cartilajul care acoperă articulațiile (cartilajul articular), membranele sinoviale din jurul articulației și un fluid lubrifiant din interiorul acestora (lichidul sinovial). Pe măsură ce anii trec, mișcarea articulațiilor devine mai rigidă și mai puțin flexibilă, deoarece cantitatea de lichid lubrifiant din interiorul articulațiilor scade și cartilajul devine mai subțire. Ligamentele tind, de asemenea, să se scurteze și să piardă ceva flexibilitate, făcând articulațiile să se simtă rigide.
Problemele la nivelul oaselor și articulațiilor încep să apară la femei după vârstă de 35 de ani odată cu schimbările hormonale și așteptarea premenopauzei. În această etapă, femeile pot prezenta o creștere treptată a masei osoase cu o scădere a hormonului estrogen. În cazul bărbaților, nivelul scăzut de testosteron îi predispune riscului de pierderi osoase crescute.
Astfel, odată cu apariția acestor schimbări la nivelul organismului, articulațiile devin mai rigide și mai puțin flexibile, lichidul din articulații fiind în scădere. Cartilajul poate începe să se frece și să se uzeze, iar mineralele se pot depune în și în jurul unor articulații (calcificare).
Dr. Mihai Negrusoiu, medic primar Ortopedie-Traumatologie, Atena Medical Center, ne-a explicat care sunt cele mai frecvente boli de oase și articulații care se dezvoltă după 35 de ani.
Osteoporoza
Osteoporoza implică pierderea osoasă, acestea devenind fragile și susceptibile de a se rupe.
Contrar așteptărilor, această afecțiune nu este întâlnită mai des la femei, din cauza structurii lor osoase. Conform statisticilor la nivel global, unul din cinci bărbați cu vârsta de 50 de ani sau peste va suferi o fractură datorită osteoporozei și au o probabilitate mai mare de a suferi o fractură decât de a face un cancer de prostată.
În cazul femeilor, masa osoasă atinge un nivel maxim în jurul de vârstei de 30 de ani, după această vârstă realizându-se un declin treptat, accentuat însă după instalarea menopauzei.
Osteoporoza se numără printre afecțiunile care acționează fără simptome, tocmai de aceea mai este cunoscută și sub denumirea de „boală mută”.
Boli metabolice ale oaselor
Acestea sunt tulburări ale rezistenței osoase cauzate de deficiențe de minerale sau vitamine (cum ar fi vitamina D, calciu sau fosfor) care au că rezultat pierderi ale masei osoase. Osteomalacia (înmuierea oaselor), hiperparatiroidismul (glanda hiperactivă care duce la pierderea calciului osos), boală Paget (oase anormal de mari, slăbite) și tulburările osoase ale dezvoltării care afectează copiii sunt toate tipuri diferite de boli osoase metabolice.
Fractură de stres
De asemenea, numite fracturi de suprasolicitare, fracturile de stres sunt mai frecvente la persoanele active, și fac referire la eșecul scheletului de a face față suprasolicitării. Este știut că sunt printre cele mai frecvente leziuni sportive și sunt frecvent gestionate de medicii de familie. O fractură de stres trebuie suspectată la orice pacient care prezintă o durere osoasă localizată sau periostală, mai ales dacă a început recent un program de exerciții fizice sau a crescut intensitatea exercițiului. Trebuie luate în considerare alte surse posibile de durere osoasă, inclusiv leziuni metastatice.
Fracturile de stres pot rezulta din participarea la multe activități și sporturi, în special cele care necesită alergare și sărituri. Atletismul sau sporturile de atletism, reprezintă 50% din fracturile de stres la bărbați și 64% la femei.
Osteoartrita
Cel mai frecvent tip de afecțiune la nivelul articulațiilor, osteoartrita, este formă de „uzură” care crește odată cu vârstă. Cartilajul care amortizează în mod normal articulația se rupe în timp, ducând la rigiditate și durere, în special prin mișcare.
Artrită reumatoidă
Artrită reumatoidă este o afecțiune autoimună care afectează mucoasa articulațiilor. Celulele sistemului imunitar care în mod normal nu aparțin articulațiilor se acumulează acolo în număr mare. În timp ce celulele imune interacționează cu celulele articulare locale, acestea provoacă inflamații din ce în ce mai mari, cu eventuale leziuni și distrugerea cartilajului și a oaselor.
Spondiloartrita
De asemenea, cunoscut sub numele de spondilită, acest termen-umbrelă acoperă anumite alte boli reumatoide. Spondilita axială implică inflamația localizată la nivelul coloanei vertebrale și poate determina în cele din urmă fuziunea coloanei vertebrale sau spondilita anchilozantă. Artrita enteropatică este o posibilă complicație a bolilor inflamatorii intestinale, cum ar fi colita ulcerativă. Artrita psoriazică, care este asociată și apare la pacienții cu psoriazis, este o afecțiune autoimună, care tinde să afecteze articulațiile mâinilor și ale picioarelor.
Artroza
De departe însă, cea mai frecvența patologie la nivelul articulațiilor este reprezentată de artroză. Artroza implică uzura cartilajului articular, cel care asigura mișcarea corectă și lină a unei articulații normale. Degenerarea cartilajului duce la o frecare anormală a segmentelor osoase care constituie articulația, ceea ce se traduce prin durere și limitarea mobilității. În timp, încep să sufere și părțile moi articulare – tendoane, ligamente, inserții musculare, ceea ce duce la o suferință mai mare și la o limitare importantă a funcției.
Odată cu eroziunea cartilajului articular și a suprafețelor osoase apare deformarea articulară care afectează în plus funcția și suprasolicită articulațiile adiacente celei afectate – de exemplu o deformare la nivelul genunchiului va afecta negativ articulația soldului și gleznei și în timp, datorită mersului inegal și coloana vertebrală.
Există mai multe stadii de afectare articulară, în funcție de afectarea cartilajului și a structurilor periarticulare. Dacă în stadiile de debut se poate întârzia evoluția bolii prin tratamente de fiziokinetoterapie, scădere în greutate, infiltrații articulare, în stadiile avansate se impune o soluție chirurgicală, care poate merge până la înlocuirea articulației afectate cu un implant artificial – așa numita endoprotezare articulară – intervenție de succes care redă mobilitatea articulară normală, fără durere, crescând semnificativ calitatea vieții pacienților.
