Cea mai bună hrană pentru creier. Alimentele care ne protejează memoria

Un nou studiu publicat în jurnalul Nature arată că, pierderile de memorie pot fi prevenite cu ajutorul unei diete bohate în poliamine.

Poliaminele – printre care se numără şi putresceina, cadaverina şi spermidina – sunt mici molecule esenţiale pentru supravieţuirea şi dezvoltarea celulelor. Pe măsură ce îmbătrânim, însă, nivelul celular al poliaminelor scade

Unele alimente despre care oamenii cred că aduc beneficii sănătăţii umane – cum ar fi germenii de grâu sau boabele de soia fermentate – conţin un nivel bogat de poliamine. Oamenii de ştiinţă japonezi au arătat că natto, un produs japonez pe bază de boabe de soia fermentate, duce la creşterea nivelului poliaminelor din sângele oamenilor.

Stephan Sigrist de la Freie Universität Berlin, unul dintre cercetătorii implicaţi în acest studiu, cauţionează că încă este o cale lungă până când va fi demonstrat că poliaminele pot preveni pierderea memoriei în cazul oamenilor. „Totuşi, sistemul poliaminelor oferă o nouă ţintă persoanelor interesate să dezvolte terapii în acest scop”, spune Sigrist.

Alţi cercetători au arătat deja că muştele de oţet, viermii şi drojdia beneficiază de o longevitate extinsă atunci când cercetătorii le hrănesc cu poliamine. Acest lucru pare să se datoreze faptului că poliaminele combat declinul asociat îmbătrânirii în ceea ce priveşte autofagia, mecanismul folosit de celule pentru a se curăţa de deşeuri. Longevitatea poate fi stimulată la musculiţele de oţet şi prin promovarea autofagiei prin tehnici genetice sau prin restricţia calorică, însă niciuna dintre aceste tehnici nu combate declinul în memorie asociat îmbătrânirii.

Aşadar, oamenii de ştiinţă nu ştiau la ce să se aştepte atunci când au început acest studiu cu poliamine ce s-a desfăşurat de-a lungul a doi ani. „Totuşi, ne-am gândit că spermidina este o substanţă naturală ce induce autofagia printr-un mecanism nou, astfel că am presupus că ar putea afecta şi declinul memoriei”, spune Sigrist.

Cercetătorii au antrenat muştele să asocieze un miros anume cu un şoc electric. Muştele tinere învaţă repede să evite acest miros şi ţin minte să-l evite preţ de mai multe ore. Muştele vârstnice învaţă mai greu. Totuşi, atunci când cercetătorii au hrănit muştele bătrâne cu o dietă bogată în poliamine, nivelul de poliamine al insectelor a revenit la nivelul din tinereţe, iar diferenţa dintre muştele tinere şi cele bătrâne ce fusese observată în testele de învaţare şi de memorie era aproape eliminată.

„Am fost foarte impresionaţi de cât de puternic era efectul. Dar ne-a făcut totodată puţin neliniştiţi”, relatează Sigrist.

Pentru a fi siguri că efectul era real, Sigrist a cerut altor cercetători din laboratorul său să repete experimentele în mod independent, într-o manieră „dublu orb”. Cercetătorii au încercat totodată o nouă metodă: în loc să hrănească muştele cu poliamine, ei au stimulat activitatea unei enzime ce produce aceste molecule direct în celule. În ambele cazuri, rezultatele au fost aceleaşi.

În alte experimente, cercetătorii au demonstrat că efectul asupra memoriei era specific şi nu se datora faptului că muştele deveneau mai sănătoase ca rezultat al dietei. De asemenea, cercetătorii au demonstrat că mecanismul era independent de cel care stimula longevitatea.