Raiul, această dragoste dumnezeiască, Pâinea cea cerească, se revarsă în inimile noastre ori de câte ori ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfânta Împărtăşanie. Şi fiecare, după vrednicia lui, simte mai mult sau mai puţin mireasma acestui Rai, pe care ni-l dăruieşte Domnul prin Sfânta Împărtăşanie.
Frumuseţea Raiului nu este asemenea acestei frumuseţi pământeşti, cu râuri, cu pomi fructiferi; ea este cu totul nepământească, de aceea şi unii Bătrâni din vechime, după cum se povesteşte la Pateric, refuzau să se îndulcească până şi de frumuseţile naturii, ca astfel nevoindu-se, să câştige adevărata frumuseţe cerească. Raiul, această dragoste dumnezeiască, Pâinea cea cerească, se revarsă în inimile noastre ori de câte ori ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfânta Împărtăşanie. Şi fiecare, după vrednicia lui, simte mai mult sau mai puţin mireasma acestui Rai, pe care ni-l dăruieşte Domnul prin Sfânta Împărtăşanie.
Nu să te spovedeşti şi să spui că şi-aşa fac. Asta e o fraudă
Părinte Arsenie Papacioc, ce înseamnă a te “împărtăşi cu nevrednicie”, cum îţi poate fi Împărtăşania spre osândă?
– Cu nevrednicie se împărtăşeşte un om împătimit, necurăţit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că şi-aşa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie de mare căinţă. Şi în ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că e o greşeală să se dea canoane care opresc de la Împărtăşanie sau sunt nevoinţe. Este o greşeală pentru că cei credincioşi ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice, care îi opresc, ori e o lipsă de mare trăire, şi atunci e mai bine să dai un canon de simţire.
Dar şi aşa, după o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocăinţă adevărată. Dar să fim pe drum şi ne ajută harul lui Dumnezeu. Altfel ne caută harul şi nu ne găseşte. Dacă nu-ţi poţi iubi vrăjmaşii, ţi-ai pus măcar problema să-i iubeşti sau ştii asta doar din literatură? Asta-i viaţa: crucea, suferinţa cu orice chip. Frăţiile voastre ştiţi că Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca să judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pământului, pentru că are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morţi, măsurate cu 180 de grade, n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totală. Deci poziţia noastră să fie mereu aceasta, de jertfă cu orice chip, mai ales că pot fi iertate orice fel de păcate. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut atâta timp cât credinţa este în picioare. Când capul se ridică, atunci sufletul nu abdică. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare. Deci, ca să poţi să fii pregătit trebuie să fii un om de jertfă. Aceasta-i poziţia creştină: jertfa.
Avem nevoie, întâi de toate, de adevărata redescoperire a adevăratului sens al Sfintei împărtăşanii, în Biserică şi prin credincioşii ei, ca Taină a Bisericii, ca act esenţial în care ea întotdeauna devine ceea ce este: Trup al lui Hristos, Templu al Duhului Sfânt, dar al vieţii noi, lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu şi comuniunea harică cu El. Biserica devine acestea prin „taina sobornicităţii” ‒ cei mulţi care se unesc pentru a constitui Biserica, prin dăruirea ca un singur trup, unit printr-o singură credinţă, o singură iubire, o singură nădejde, Sfânta Jertfă, prin aducerea Sfintei Euharistii „cu o gură şi cu o inimă” şi prin pecetluirea acestei unităţi ‒ în Hristos cu Dumnezeu şi în Hristos cu aproapele nostru, în împărtăşirea cu Sfintele Daruri.
Avem nevoie, şi mai mult, de redescoperirea Sfintei împărtăşanii ca hrană esenţială ce are rolul de a ne uni cu Hristos, care ne face părtaşi la viaţa, moartea şi Învierea Lui, ca adevărate mijloace de desăvârşire proprie, ca membri ai Bisericii şi de asemenea ca mijloace de desăvârşire a vieţii şi a creşterii noastre duhovniceşti. Citiți continuarea pe ortodoxia.me.
