Loreta Popa
Realizarea unei intervenții de excelență precum tratamentul hibrid, în condiții de urgență, al unui anevrism voluminos al arcului aortic, la un pacient de 82 de ani, a reprezentat o premieră medicală la noi în țară. Aceasta a avut loc la Cardiac Center al Spitalului Monza, din Capitală, sub supravegherea medicului Theodor Cebotaru, șef Secție Chirurgie Cardiovasculară
Medicul primar în Chirurgie Cardiacă şi a Vaselor Mari a fost de acord să dezvăluie cititorilor Doctorului Zilei aspecte ale acestei experienţe, dar şi întâmplări ale vieţii sale de până acum. Nenumărate intervenţii de revascularizare miocardică pe cord bătând, de schimbare valvulară cardiacă, operaţii de plastie mitrală sau aortică, anevrisme de ventricul stâng operate, disecţii de aortă, operaţii vasculare, operaţii de chirurgie toracică, toate îl recomandă pe medicul Theodor Cebotaru ca fiind doctorul cu cea mai mare experienţă din România în cord bătând şi plastie de valvă mitrală. Dincolo de aceste performanţe, dr. Cebotaru este un om ca toţi ceilalţi.
– Ați operat, nu de mult, un pacient de 82 de ani efectuând un tratamentul hibrid al anevrismelor aortice. Ce ne puteți spune despre această premieră medicală în România?
– Echipa de chirurgie cardiovasculară a realizat deconectarea vaselor arcului aortic pentru ambele brațe și pentru creier, prin ligaturarea și transferarea acestora într-un bypass unic, implantat într-un segment de aortă sănătos. Aceste vase aveau originea la nivelul unei porțiuni de aortă dilatată anevrismal și fisurată, cu hematom peri-aortic. Intervenția efectuată pe cord bătând, sub anestezie generală, dar fără oprire cardio-circulatorie, s-a efectuat prin toracotomie minimă (incizie în torace de maximum 10 cm). Astfel, trauma a fost redusă la minimum, iar recuperarea postoperatorie a fost rapidă. Dacă alegeam varianta în care opream inima, din cauza vârstei înaintate a pacientului, la finalizarea intervenției exista riscul major ca inima să nu mai pornească.
– Când v-ați dat seama că a fi medic este ceea ce vă doriți?
– Eu ştiam din clasa a IV-a ce voiam să fac. Practic, de la prima oră de biologie, mi-a plăcut de când am început să disecăm primele broaşte. Mă duceam pe dealuri, luam şerpi, broaşte şi şobolani şi le disecam. În spatele blocului, care era unul mai vechi, aveam un părculeţ cu o masă de ping-pong. Acolo disecam tot ce prindeam, înconjurat de tot blocul. Asta mi-a plăcut şi asta am hotărât să fac, chirurgie. Nu aveam eu idee de chirurgie cardiacă sau alte specialităţi, atunci voiam doar să tai şi să repar.
– Ați fost încurajat să mergeți pe acest drum? V-au sprijinit părinții dumneavoastră în alegerea făcută?
– Da, părinţii m-au susţinut şi au fost încântaţi că am ales această cale. Pe vremea lui Ceauşescu m-au ajutat şi cu meditaţii. Vacanţele din facultate le petreceam la serviciul de chirurgie. Ca să fac chirurgie cardiacă a fost într-adevăr o alegere, când am terminat şi am dat examenul de secundariat atunci, că acum se numeşte de rezidenţiat, l-am luat şi mi-am dat seama că pot să fac orice. Am rămas puţin derutat şi am mers la unul dintre profesorii mei, care a şi devenit rector la Cluj, profesorul Constantin Ciuce, şi pe el l-am întrebat ce să fac. Eu aş fi vrut chirurgie plastică, dar el mi-a spus să aleg chirurgie cardio-vasculară, pentru că e ceva mai nou, mai interesant.
– V-a rămas vreun sfat în minte dintre cele pe care le-ați primit în facultate?
– Nu cred că mi-au rămas sfaturi de la profesori, ci mai degrabă un fel de-a fi. Lucrezi pe lângă anumiţi oameni, care pot să fie profesional buni, sau oameni buni şi până la urmă te lipeşti de care-ţi place şi încerci să fii la fel de bun ca şi el. Aşa era profesorul Constantin Ciuce, un om extrem de serios, foarte muncitor. De dimineaţa până seara, în fiecare zi, vedea bolnavii. Alegi un model şi încerci să fii ca şi el după aceea.
– Bănuiesc că v-ați întâlnit de-a lungul carierei cu dușmanul cel mai de temut, Moartea. Cât de greu vă reveniți după o asemenea întâlnire?
– E dureros, e groaznic să pierzi un pacient. Numai timpul te ajută să treci peste această durere. Te afectează, de multe ori te întrebi dacă poţi să intri a doua sau a treia zi în sală şi, până reuşeşti să faci asta, gândurile îţi sunt ocupate de problemele acestea. Odată intrat, adrenalina sau concentrarea pe acel caz te face să uiţi pentru moment de orice altceva. Când faci ceva care-ţi place rezişti şi te adaptezi. Vorbeam mai devreme despre cât timp stă în picioare un medic. Ei bine, am lucrat la Cluj din 1992 până în 2010, iar în perioada aceasta de 18 ani am fost plecat câţiva ani în Italia. La un serviciu din Milano, San Bernardo, un spital care făcea peste 3.000 de operaţii pe cord, mai mult decât face toată România la un loc. Era primul din Italia, ca şi număr de operaţii. Am plecat din Cluj, unde aveam una sau două operaţii şi am ajuns într-un serviciu în care intram de dimineaţă de la ora 8.00, eram cel care deschidea şi închidea în sala de operaţie, şi plecam undeva între 21.00 şi 23.00, cu o pauză de o oră la prânz şi o jumătate de oră după-amiaza. În rest numai în picioare stăteam. La început îmi plăcea, dar după o săptămână, două nu mai puteam, îmi simţeam amorţit tot corpul. Eram liber în week-end, dormeam până sâmbătă la prânz şi mă trezeam cu durerea aceea de articulaţii în continuare şi mă gândeam că nu ştiu ce o să se întâmple. O lună am fost aşa, dar apoi au dispărut toate, deci organismul se adaptează. Dacă trebuie să stai 24 de ore în picioare, poţi sta fără să te mai doară nimic. Dacă e nevoit, organismul se adaptează. Da, eşti nevoit să înveţi tot timpul.
Liantul care ține unită o echipă este încrederea
Cât de importantă este echipa pentru un medic? Cea mai importantă! Poți să fii cel mai tare chirurg din lume, dacă nu ai echipă care să te ajute nu faci nimic. „Liantul care ține echipa unită este încrederea. Este important să ai încredere în colegii tăi, în anesteziști, cardiologi, chirurgi și să știi că fiecare își face meseria bine, că echipa e unită”, spune dr. Cebotaru.
A plecat de la Cluj pentru că trecea prea mult timp până reușea să opereze. A zis că nu vrea să ajungă să regrete sau să nu-i mai placă meseria. „Să mă simt scos pe linie moartă. Suntem prieteni, noi, cei din echipă. Totul este să accepți din plusurile și minusurile celui de lângă tine. Să domine plusurile, pentru că până la urmă nimeni nu e perfect. Responsabilitatea ne-a legat. Am plecat de la zero toți cei care am venit de la Cluj. Am stat vreo 15 persoane într-un apartament de patru camere, căci până s-a dat în folosință spitalul veneam aici doar trei zile pe săptămână. Nu se închidea ușa niciodată, oamenii intrau și ieșeau după cum avea treabă fiecare”, spune dr. Theodor Cebotaru.
– Ați învățat limba italiană ușor?
– Am învăţat limba italiană aproape imediat. Acolo era o uzină. Nu aveai timp, nu aveai timp să ieşi. Erau chirurgi deosebiţi. Am văzut cazuri grave, operaţii pe care nu aveam cum să le văd în România. Nu e greu de învăţat. Singura diferenţă dintre Italia şi noi este că suma respectivă nu este scoasă de bolnav din buzunar. Ăsta e necazul. Acolo operaţia are acelaşi preţ şi la stat, şi la privat, iar pacientul este liber să meargă unde doreşte. Aici trebuie să scoată suma din buzunar pacientul. Trebuie să ajungem şi noi la un sistem asemănător cu ce e acolo.
– Există diferențe între sistemul de stat și cel particular din punctul de vedere al unui medic?
– În privat ai tot ce-ţi trebuie şi poţi face practic orice se face în străinătate, ca tehnică, ca şi nivel de complexitate a operaţiilor. Nu mai am lista de aşteptare pe care o uram pur şi simplu, care era pe vreo şase luni. Era o listă de 150 de pacienţi pe care trebuia să o eşalonez şi ajungeam undeva la şase luni, cum spuneam. Când spuneam pacientului proaspăt investigat că trebuie să se opereze, la început era în regulă, dar după o lună, două începea să mă sune. Aveam 150 de apeluri pierdute de la pacienţi disperaţi. Era o apăsare pentru mine că nu aveam cum să-i operez în timp util pe toţi. Nefăcând niciun act medical s-a întâmplat să şi moară de pe lista respectivă şi normal că m-am simţit vinovat.
– V-ați decis greu să veniți la București și să rămâneți aici?
– A veni în Bucureşti a fost o alegere de meserie. Practic, eu mi-am trecut familia pe locul doi şi familia mă înţelege. Meseria contează mult. Nu am plecat din ţară şi nu am vrut să rămân în Italia din cauza părinţilor, care sunt în vârstă. Sunt copilul unic al unor părinţi care m-au făcut târziu. Mama avea 39 de ani, iar tata 48. Ca urmare, cumva le sunt dator pentru cât au avut grijă de mine. Am preferat să rămân acasă. Acum rămân lângă ei.
– Cum se împacă viața de familie cu cea profesională?
– Se împacă. Am călătorit mereu cu soţia mea, care este medic oncolog. Medicii oncologi au sponsorizări pentru congrese, noi, la chirurgie cardiacă, mai greu. A contat că avem aceeaşi meserie. Ne-am înţeles reciproc. Merg acasă o dată la două săptămâni. Şi ea lucrează la fel de mult. Şi la Cluj ne vedeam rar.
– Vă mai amintiți mirosul duminicilor din copilărie, pentru că ați pomenit de părinții dumneavoastră?
– Timpul curgea altfel în copilărie. Îmi amintesc mirosul duminicilor din copilărie. Poate şi din cauza nivelului de informatizare, pentru că atunci ce puteam face?! Puteam să ies să mă joc cu copiii, cu prietenii pe lângă bloc şi să citesc. Televizor nu, calculator nu. Timpul trecea altfel, acum odată trece…
– Ce contează cel mai mult pentru dumneavoastră?
– Cel mai mult contează să-mi fac meseria bine şi să-mi iasă pacienţii bine din clinică. Îţi dă o mulţumire după aceea, când se întorc. E un sentiment aparte să-i vezi mergând pe picioare. Ajungi să ţii la fiecare în parte. Se rupe ceva din tine în momentul în care ceva nu merge bine. Unii mai vin, mai trimit felicitări, mai dau mesaje de sărbători, pacienţi de care am uitat că i-am operat. E un sentiment aparte.
– Mai aveți în memorie prima operație pe care ați efectuat-o?
– Prima operaţie pe care am făcut-o a fost cu doctorul Călin Popa, colegul meu de aici, care e cu doi ani mai mare decât mine şi e în specialitate. Eram la Cluj şi, într-o gardă, mi-a spus să fac eu operaţia. Practic el m-a îndrumat. Era o operaţie de vreo două ore şi a durat vreo cinci. Eram la început.
– Implică și curaj meseria aceasta de chirurg?
– Da, mai ales în hotărârile pe care le iei ca să depăşeşti ceea ce se face. Dacă eşti mulţumit de ceea ce faci, nu e nevoie de curaj, dar dacă vrei să faci mai mult, să te depăşeşti pe tine, atunci trebuie curaj.
– Are și divinitatea loc în această ecuație?
– Am pacienţi care se roagă. Mulţi mă întreabă dacă eu cred în Dumnezeu, că dacă eu nu cred nu se lasă operaţi de mine. Ştim, şi noi, şi pacientul, că totul este pe mâna lui Dumnezeu.
– Aveți hobby-uri? Colecționați ceva? Mai aveți timp și de așa ceva?
– Acum mai puţin. Înainte de a face meseria aceasta, îmi plăcea să citesc. Citeam două cărţi pe zi. Acum dacă citesc două cărţi pe lună e mare lucru. După două pagini adorm. Cărţile de specialitate le citesc atunci când sunt odihnit, în weekend. Mi-a plăcut muzica, dar sunt afon. Nu pot să cânt nici măcar «La mulţi ani!». Mama, fiind profesoară de muzică, mi-a insuflat bucuria de a asculta. De prin 1978, de când mi-au cumpărat primul magnetofon, de atunci am început să iubesc muzica. Tata a fost colecţionar, filatelist, a fost şeful Asociaţiei de Filatelişti din Cluj. Are şi o bibliotecă de peste 15.000 de cărţi. Toţi pereţii sunt numai cărţi. Eu am strâns muzică, am vreo 2 -3.000 de CD-uri, 600 de viniluri. Îmi place muzica simfonică, rock progresiv, jazz.
