În 35 de ani de profesie, cel mai bun chirurg renal pe care-l avem la ora actuală, a operat 35.000 de oameni. Adică tot atâția câți locuitori are principatul Liechtenstein
Daniela Șerb
„Am ajuns la Medicină dintr-o întâmplare”, spune doctorul Sinescu, 64 de ani, rectorul Universității de Medicină și Farmacie (UMF) Carol Davila din București, șeful Clinicii de Uronefrologie și Transplant renal de la Fundeni și, nu în ultimul rând, academician. Inițial, mărturisește, avea alte planuri. Olimpic la fizică și chimie, liceanul Sinescu se pregătea pentru a ajunge în spațiul cosmic. Brusc, în clasa a XII-a a decis să se facă doctor. Pe vremea aceea, pentru un loc la Medicină concurau circa 20 de candidați.
„A fost o nebunie. Eu am avut foarte mult noroc, foarte multă șansă în existența mea profesională. Recunosc complet asta. Când m-am decis să dau la Medicină, am fost convins că intru. Și-am intrat”.
Problema era că nu îi plăcea anatomia, motiv pentru care, în primul semestru, era cât pe ce să abandoneze. Osteologia îl punea în dificultate. „Aveam o problemă să învăț oasele, cele 33 de vertebre, fiecare având niște caracteristici, altele deosebite
una de alta și trebuia să le știi pe de rost. Am vrut să abandonez. Asta a fost piatra de încercare, pentru că la fizică și chimie sunt lucruri omenești, simple. Cu anatomia, nu aveai nicio formulă, nimic. Trebuia să memorezi și să ai imagine vizuală. Și trebuia să știi cum e platoul vertebrei a cincea cervicale, cum e a celei dintâi toracale. În fine, pe urmă, lucrurile au intrat în normal. La anatomia organelor e mai simplu. La mușchi și la oase, acolo e mai greu. Așa, îți place când înveți despre inimă, ficat, rinichi,
plămân..”.
În anul al II-lea a optat pentru chirurgie și pentru că în medicina internă, spune Sinescu, e un grad mare de aproximație. Așa că a ales o specialitate mai aproape de ceea ce vedea și în care regăsea ce învățase. În decembrie 1979 se organizează la Fundeni, pe atunci spitalul numărul 1 al țării, un concurs pentru un post la chirurgie. Se înscrie și câștigă. „La rinichi am ajuns că eram bunicel pe atunci, ca student și ca intern. Am stat la Floreasca multe nopți, gărzi. Eram un picuț mai bine pregătit decât un specialist, un secundar, cum se numea pe vremea aceea. Știam că, oricum ar fi, trebuie să acumulez o bază de noțiuni care să-mi dea încredere în mine și, în același timp, un soi de independență în modul de a gândi și de a aborda un om și de a-i spune câteva cuvinte după controlul medical. Și acele lucruri să fie corecte și reale. Când am ajuns la Fundeni eram destul de bine format în chirurgia digestivă”.
Cel care l-a ales a fost profesorul Eugeniu Proca, întemeietorul școlii moderne de urologie, autor al primului transplant renal de la noi și ministru al Sănătății la acea vreme.
Niculina din Teleorman, primul donator de rinichi din România
Prima zi de muncă a tânărului doctor Sinescu la Fundeni a fost 3 ianuarie 1980. 40 de zile mai târziu, pe 13 februarie, profesorul Eugeniu Proca făcea primul transplant renal de la noi.
– EVZ: Cum a decurs acel prim transplant?
– Ioanel Sinescu: Sunt 35 de ani de-atunci. Atât cât am putut eu să înțeleg, a decurs foarte bine din punct de vedere tehnic. Pacientul era un tânăr de 19 ani care primea un rinichi de la mama sa. O chema Niculina, avea 40 de ani și era din Teleorman. Ea a fost primul donator, eroul nostru.
Dar vă imaginați că la acel moment tehnicile chirurgicale nu erau atât de perfecționate cum sunt astăzi, iar profesorul meu nu avea nici rutina, era prima operație, și nici medicamentele imunosupresoare de astăzi. Deși transplantul nu s-a complicat chirurgical, nu a mers bine după aceea, rinichiul nu a funcționat. Dar, una peste alta, a fost momentul în care s-a deschis ușa pentru transplantul renal. Profesorul Proca a mai făcut apoi 26 de transplanturi. Am participat la toate.
– Unde ați fost la specializare?
– Am avut noroc. Comunismul, în floare atunci, care era și foarte agresiv, eu nu l-am simțit. Asta nu înseamnă că nu era. Oricum, plecatul din țară, mersul la specializare în străinătate nu prea exista. Eu am avut această șansă, în 1984, să fiu trimis în SUA, în California, la Los Angeles, la UCLA, pentru chirurgie sub microscopul operator. Erau Jocurile Olimpice care se țineau acolo, iar România era singura țară din blocul comunist care participa. Celelalte au boicotat. Colegii americani au fost foarte deschiși și prietenoși. Și am introdus în România chirurgia sub microscopul operator. Vă imaginați un vas care are 0,1 mm diametru, iar dacă îl secționați nu-l vedeți cu ochiul liber. Și dacă am două vase și vreau să le anastomozez sub microscop pe un vas de calibrul acesta, pe circumferința lui, ca să rezulte un tub în continuitate, am nouă fire de sutură. Numai sub microscop poți să faci asta. În lume apăruse de patru-cinci ani.
– Și microscop de unde ați luat?
– Șeful meu a fost și el foarte norocos. L-a avut profesor pe Theodor Burghele, care a fost de multe ori ministrul Sănătății și rector vreo 16 ani și a murit ca președinte al Academiei Române. După cutremurul din 1977, printre ajutoarele trimise de occidentali era și un microscop și unde să-l duci decât la spitalul unde lucrezi, deci la Fundeni. În mai 1989, am fost în Germania Federală, la Hamburg și la München, pentru specializare în
endourologie.
– Ce e nou în chirurgia transplantului?
– Față de momentul în care am intrat în specialitate, metodele de diagnostic și de tratament s-au schimbat în proporție de peste 80%. Nou ca atare, care să se fi întâmplat din 2014, n-aș putea să spun că este. Dar, întotdeauna este ceva nou. Și acel ceva nou sunt în special protocoalele de imunosupresie. Acele medicamente care se administrează, în anumite formule, în raport de gradul de agresivitate sau de nepotrivire imunologică.
Ce vreau să spun cu asta. Vreau să spun că noi știm că nu putem transfuza orice tip de sânge unui subiect. Dar la transplant nu e numai atât.
Nu numai grupa de sânge trebuie să fie aceeași. Sunt vreo șase grupe de antigene care trebuie să se potrivească între donator și receptor. Dacă nu se potrivesc, organismul, de regulă, reacționează stereotip, așa cum face ca să ne vindecăm de o boală, produce anticorpi. Rinichiul este foarte pretențios imunologic. Deci potrivirea trebuie să fie foarte bună între antigenele donatorului și antigenele receptorului. Să fie cât mai apropiate. Pentru că, altfel, organismul are sistemele lui de alarmă.
Protocoalele și medicația de imunosupresie diminuează reacțiile de respingere, astfel încât face tolerabil ca un corp străin, cum este rinichiul în organismul gazdă, să fie și funcțional. În momentul de față, și acest moment ține de câțiva ani, România are în imunosupresie tot ceea ce lumea occidentală avansată are.
„Generația actuală e mai inteligentă decât generația mea”
Doctorul Sinescu are doar cuvinte de laudă la adresa tinerilor care se pregătesc să devină, la rândul lor, medici
– Sunteți rector la UMF „Carol Davila”. Cum sunt viitorii medici?
– Eu zic că buni. Să știți că generația actuală este mai inteligentă decât generația mea. Vă spun absolut cinstit. Ei află lucruri mai devreme, de la televizor, de pe Internet. Au alte posibilități de informare. Sunt inteligenți nativi. Pot fi educați mult mai repede și intensiv. Și mulți dintre ei sunt doritori să fie performanți.
Toată problema noastră cu ei e să-i instruim bine și să rămână în România. Altfel, ca material biologic și ca posibilități de modelare prin instrucție, prin educație, sunt extraordinari. De altfel,
românii sunt un popor extrem de inteligent. Poate aș crede că italienii ne întrec la intuiție și la ingeniozitate. Alții, nu cred.
– Atunci de ce avem această proastă faimă?
– Cred că a fost prea bine aici de-a lungul istoriei. Am avut prea ușor totul la îndemână. Dacă am fi fost în Japonia, nu am fi avut de nici unele, ci numai munte și o limbă de pământ de doi kilometri, și să alergi ca să cultivi orez, și să umbli pe mare ca să supraviețuiești nu e ușor. Ei au fost siliți să fie atât de ingenioși și de performanți, încât să supraviețuiască. Materialul nostru genetic e bun, dar nu e modelat cum trebuie. Nu este pus în niște condiții mai deosebite. Când mergem în Germania, noi nu aruncăm țigările pe jos, cum facem aici.
Cel mai complicat caz. Ciupercă din Focșani
De foarte multe ori, doctorul Sinescu a avut de-a face cu cazuri extrem de complicate. Dar acestea nu au fost paradoxal sau nu cele de transplant, ci acelea de cancer. „Transplantul este o operație standardizată Cu o instrucție firească, fiecare ar putea să-l facă. Operația de transplant nu e cea mai grea”.
Mai greu e cu cancerele de rinichi. Apar tot mai multe, la vârste tot mai scăzute: „Acum 35 de ani, când am venit eu în clinică, profesorul meu vedea 25-30 de cazuri pe an. Acum, noi operăm mai mult de 400 de cazuri anual. Și vârstele persoanelor afectate sunt foarte tinere. Am un bolnav de 30 de ani, pe care l-am operat zilele trecute. Sunt alții și mai tineri”.
Supurația care s-a dovedit cancer
Cel mai dificil caz a fost unul de cancer. „Era un tânăr din Focșani. Acum vreo 15 ani. Fusese operat, undeva la Focșani, prima dată. Pentru o tumoră testiculară. Cancerul testicular nu este unul foarte agresiv. Și l-a operat un medic de chirurgie generală, scoțându-i un testicul pentru o supurație, care, de fapt, s-a dovedit, mai târziu, a fi cancer”.
„Pacientul a venit cu tot abdomenul plin de tumoră, plecată din testicul. Și a făcut multe cure de chimioterapie și radioterapie. Dar boala nu a dispărut complet. Și întotdeauna rămâne după radioterapia și chimioterapia pe care le faci, pentru cancerul testicular, ceva care se vede la tomografie, ceva din ce, odată, era țesut tumoral. Fie sunt celulele moarte și fibrozate. Acei ganglioni mari care uneori sunt de zeci de centimetri, diamentru, fie apare un teratom care crește într-una chiar dacă nu e cancer. Se comportă tot ca un cancer, chiar dacă structura nu e de tumoră malignă. Fie sunt așa-numitele fantome țesut necrozat de care nu ai de unde să știi, privind la tomograf. Dacă e țesut activ sau nu”.
„Și atunci trebuie să faci o operație care, de la diafragmă, până în pelvis, îți lasă totul ca o planșă de anatomie. Un țesut care este dens cum e lemnul. Pe acolo trec vena cavă, aorta, tot felul de vase pe care nu poți să le lezezi pentru că se prăpădește bolnavul. Aceasta e o operație foarte grea. Am stat opt ore cu acel domn, îl chema Ciupercă, și cred că vreo 15 puncte de sutură i-am pus pe vena cavă. Am excizat o parte din intestin, o parte din colon, o parte din vena iliacă dreptă. A fost o operație extrem de complexă. Și era țesut activ în celulele extirpate și studiate la microscop. Și a făcut chimioterapie de linia a doua”.
A mai trăit vreo opt ani după aceea. „Când a venit apoi la un control, ceva s-a rupt în lanțul lui imunologic pentru că venise cu șase luni înainte și la tomografie era bine și, după șase luni, la tomografia pulmonară au apărut metastazele pulmonare. A făcut din nou chimioterapie. Nu a mai răspuns. Și s-a prăpădit. Ăsta e un caz, dar am sute”.
Cel mai dramatic e, afirmă doctorul Sinescu, dacă moare un bolnav în timpul operației. „Și mai ales dacă se prăpădește ca urmare a unui gest pe care l-ai făcut tu, care foarte adesea poate să însemne sângerare brutală. Sângerare brutală se produce din vase mari. Din aortă, din vase care irigă intestinul, din care irigă membrele inferioare. Trebuie să te apropii de aceste vase ca să diseci pentru că e cancer și trebuie să scoți tot țesutul canceros. Aici, ori scoți totul, ori nu scoți nimic. Dacă ți-a rămas țesut tumoral, degeaba ai scos 90% din masa tumorală”.
– Cum trece un medic peste o astfel de situație?
– Greu. Nici nu vreau să vă povestesc. Simți că ești gol pe dinăuntru, complet.
– V-ați simțit vreodată gol?
– Da, de mai multe ori. Pentru că eu nu cred că am mai mult de 10-12 bolnavi pe care i-am trimis acasă. Atunci când nu era nimic de făcut. Consider o lașitate inadmisibilă să nu-ți angajezi responsabilitatea la un om care are o șansă cât de mică. Și să nu te angajezi că e o operație grea, că e o operație riscantă. Sunt sute de oameni care au patologii de genul acesta și pe care nu-i abordează nimeni. Noi, aici, în situația în care suntem, de stație terminus în specialitate, vă spun cinstit. Și eu aș vrea uneori să am unde să-i trimit. Pentru că știu foarte bine în ce stadiu sunt și cam care poate fi viitorul lor. Operat, neoperat, tratat, netratat.
Nu pot să mă derobez de acești bolnavi: unu, că nu am unde să-i trimit. Doi, că acasă nu pot să-i trimit dacă au totuși cea mai mică șansă. Dacă le-o iei și pe asta, neangajându-te, înseamnă că respectivul nu mai are niciun fel de șansă, că se prăpădește, și apoi te întrebi și tu ce fel de medic ești? Și de ce a avut acel pacient neșansa să vină la tine? Că poate dacă era în altă țară avea o altă șansă, nu?
Te întrebi întotdeauna: altul în locul meu ce ar fi făcut? Ce rezultate ar fi obținut el? Asta e o întrebare obsedantă la care nu ai niciodată un răspuns. Îți revine mereu întrebarea asta în minte, mai ales în cazurile dramatice. Nu poți să rămâi așa indiferent, prăpădindu-se un om sau făcând niște complicații redutabile.
„Am transplantat clinica din Cleveland aici”
„Sunt mândru de ce am realizat la Fundeni, unde ai toată urologia, de la A la Z”, mărturisește academicianul Ioanel Sinescu, cu bucuria unui copil care a luat prima sa notă de 10
Sălile de operație cu dotări de ultimă oră, rezervele cu unul sau două paturi, în care bolnavii operați privesc la televizor în condiții perfect sterile, aduc mai degrabă cu spitalele văzute în filme decât în clinicile de stat de la noi. Și totuși, ne aflăm la Fundeni, la Clinica de Uronefrologie și Transplant Renal.
Doctorul Sinescu, șeful centrului, spune că modelul este unul copiat de la Clinica Cleveland, SUA. Unicitatea acestui centru în Europa rezidă în faptul că are 10 săli de operație, în care, zilnic, sunt realizate 40 de intervenții chirugicale. Centrul are un nou departament de transplant renal, în care sunt trei săli de operație și o secție de anestezie și terapie intensivă.
Investiție de 2,9 milioane de lei
„Sunt centre performante peste tot în lume, dar veți găsi foarte rar transplant renal într-o clinică de urologie. De regulă, transplantul de organe este o specialitate separată, care se face fie de chirurgul cardiac, dacă este vorba de transplant de cord, fie de chirurgii toracici, dacă este vorba de complexul cord-pulmon, fie de chirurgii transplantatori, dacă este vorba de ficat, rinichi, pancreas. În România și în Spania, transplantul renal îl face urologul. Noi facem tot, și chirurgia vasculară! Este un avantaj și o competență în plus, pentru că nu intervine la același caz încă un medic sau mai mulți și este o cursivitate a unui act medical și un soi de competență care trebuie câștigată și pe care o cultivi în continuare”, explică academicianul.
Întreaga investiție se ridică la 2,9 milioane de lei, bani cu ajutorul cărora s-a cumpărat aparatura și s-au amenajat spațiile, după ultimele norme în materie. În plus, a fost complet refăcută și dotată cu tehnologie modernă secția de ATI unde sunt 22 de paturi. Suma a venit parțial de la Ministerul Sănătății, la care s-au adăugat venituri proprii și sponsorizări.
„Secția am făcut-o insistând la Ministerul Sănătății. În 1996, eram conferențiar pe atunci, am fost în cel mai prestigios centru al urologie mondiale de atunci și care a rămas la fel și acum. Știam că peste câțiva ani s-ar putea să fiu responsabil de această clinică. Și știam foarte clar că nu am cui să trimit cazurile grele. Și îmi arătam incompetența dacă nu le abordam. Și nu puteam să-mi permit asta.”, spune Sinescu.
Primul și cel mai sensibil la rugămințile doctorului Sinescu a fost ministrul Nicolăescu. „Nu știu dacă a contribuit faptul că sunt rector sau nu, dar știa foarte bine că aici nu stăm degeaba și facem lucruri bune. Și pe urmă Bănicioiu. Banii pentru departamentul de transplant pe care l-am făcut anul trecut, în trei luni, au fost dați de Ministerul Sănătății de când a preluat Bănicioiu mandatul.
148 de transplanturi în 2014
În 2014, Centrul de Uronefrologie și Transplant Renal Fundeni a avut 14.805 de internări (6.779 de internări continue, a unor cazuri extrem de complexe, și 8.026 de internări de o zi), 7.638 de intervenții chirurgicale urologice, cu o medie de 37 de proceduri pe zi, iar zilnic au fost evaluați medical, în medie, 75 de pacienți. Anul trecut, au fost efectuate 148 de transplanturi renale, în medie 12 pe lună, lista de așteptare a pacienților pentru transplant depășind pragul de 1.500. Între 2004-2014, la Institutul Clinic Fundeni au fost realizate 1.150 de transplanturi renale, iar din 1997 și până în 2014, numărul acestora a fost de 1.564.
^ Colaborare cu clinici de top
Ca activitate științifică, Centrul de Uronefrologie și Transplant Renal Fundeni are colaborări externe cu clinici universitare de top din Europa. „Avem colaborări strânse cu centre specializate din Austria, Marea Britanie și Olanda, prin care dezvoltăm proceduri de transplantare de celule stem pentru incontinențele urinare, tehnici de laparoscopie urologică și alte proiecte de cercetare științifică”, a declarat profesorul Ioanel Sinescu.
Există și la copii o formă de cancer renal
Partea bună e că pe lângă chirurgie, forma de cancer renal de la copii e sensibilă la raze, la citostatice, astfel că majoritatea copiilor corect diagosticați și corect tratați se vindecă (97-98%). „Am jos un poster cu o fetiță la vârsta de 3 ani care a avut o astfel de tumoare și-a pierdut amândoi rinichii. Și a ajuns pe dializă. Și după 2 ani – pentru că nu poți să-i faci transplantul mai devreme, întrucât n-ai de unde să știi dacă nu cumva va recidiva. Medicația imunosupresoare scăzând puterea de apărare a organismului favorizează apariția de cancere sau accelerează cancere existente sau aflate în stadiul celular. Sunt peste 60 de copii care au transplant renal, dar ea a fost transplantată în 2003 sau 2005. Acum are, cred, 17 ani și este perfectă. Dacă o vedeți, nu știți că a pierdut un rinichi prin cancer, apoi al doilea rinichi, a făcut radioterapie, a stat doi ani pe dializă. Și apoi a fost transplantată”, explică doctorul Sinescu.
