Degetele aleargă prin aer, descriind semne. „Bună ziua”. „Stai calm”. „Unde te doare?”. „Te rog, buletinul de identitate”. „Ai mâncat azi dimineaţă?”. Doctorul şi pacientul îşi dactilează vocabularul. „Vei face analize”. „Te rog, vino cu mine”.
Dan Gheorghe
Omul fusese adus cu ambulanţa la Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Judeţean din Buzău. „Găsim problema şi o rezolvăm”, îl liniștește asistenta. Mai trece un timp. Pacientul caută în ochii celor din jurul său un răspuns. Vine odată cu rezultatele investigaţiilor. „Nu e grav”. „Îţi prescriu un tratament”. Ei, aici e aici. Medicamente. Literă cu literă se formează cuvântul. P-a-r-a-c-e-t-a-m-o-l. Am dat un exemplu la întâmplare. Cel ce își caută sănătatea trebuie să înțeleagă, dincolo de rețeta cu parafă, ce i se întâmplă. Și, în special, cum să se țină departe de necazuri. „Atenţie la efortul prea mare”. „Nu umbla sub soarele prânzului!”. „Să bei apă!”. Grijile, bată-le vina! „Mi s-a făcut rău pe stradă”. La plecare. „Sănătate!”.
Un fenomen. De patru ani
Aflasem de ceva timp de povestea medicului Adrian Zoican, şeful UPU-SMURD din unitatea medicală a municipiului Buzău. Omul acesta a învăţat limbajul mimico-gestual. Îmi spune că nu e interpret ca atare. A vrut doar să îndepărteze o barieră de comunicare. Ajung la spital, să-mi cunosc personajul. Când colo, dau de un întreg colectiv cunoscator al aceluiași tip de vorbire prin semne. Asistenta-şefă, o altă asistentă medicală. Plus asistenta socială. Cele cu care reuşesc să stau de vorbă. Câteva minute. Alţi colegi de-ai lor nu se pot opri din responsabilităţile pe care le au. Le îndemn pe interlocutoarele meu să-mi facă o demonstraţie.
Mâinile zboară imediat în toate direcţiile, în combinaţii rapide. Gazdele se uită totuşi la mine cu mirare. Îmi dau seama că m-ar întreba ceva de genul. „Dar de ce te suprinde ce facem noi?”. Pentru cei din acest loc a devenit ceva normal. De patru ani încoace. Pentru a se putea înţelege cu pacienţii care nu aud. Vreau să ştiu câţi sunt. Pacienţii. Hai să zicem într-o lună. Doctorul Zoican se gândeşte puţin. „Cam zece într-o lună”. Unii dintre ei vin de mai multe ori în acest interval. Cei cu boli cronice. Vin, în sensul că sunt aduşi cu ambulanţa.
Vieți salvate
Unitatea de Primiri Urgenţe. Unde pe parcursul a 30 de zile ajung între 150 şi 210 oameni. Cu toate problemele posibile şi imposibile. Dintre aceştia, zece neauzitori. „Chiar şi pentru unul singur am fi învăţat limbajul mimico-gestual”, vine de undeva o exclamaţie. A fost un bărbat. Întreb cine e. Asistent medical. A trecut pe lângă mine ca fulgerul, grăbit în treaba lui. Auzise ce discutam.
Urmează o scurtă poveste. S-a întâmplat în 2015. Ambulanţa cu sirenele în urgenţă maximă. E adus un bărbat de 82 de ani care abia mai poate să respire. Ochii lui încearcă un strigăt de disperare. Medicii şi asistentele îşi dau imediat seama despre cine e vorba. Încep să dialogheze prin limbajul mimico-gestual. Bătrânul se uită perplex. Nu-şi închipuia că a dat peste semeni de-ai săi care îl înţeleg. Îşi descrie simptomele. Diagnosticul nu întârzie. E o problemă gravă la inimă. E salvat, după ce a fost dus unde avea nevoie, în spital, la Cardiologie. Secundele acelea prețioase, cât s-a legat rapid dialogul, au făcut diferența între viață și moarte.
„Aproape că nu le vine să creadă că noi cunoaştem limbajul semnelor”, îmi zice asistenta despre pacienții pe care i-a avut de-a lungul timpului.
Începutul? Pur și simplu
Joia e zi de cursuri la UPU-SMURD Buzău. Se adună cine are puţin timp liber, dacă nu sunt urgenţe în acel moment. Vreo 10-15 cadre medicale, de regulă. Fie în sala de şedinţe, fie într-un cabinet. Exersează limbajul mimico-gestual. „Trebuie să exersezi tot timpul”, îmi spune doctorul Zoican. Altfel, există riscul să mai uiţi unele lucruri. „Nu trebuie să uiţi nimic”. Exatlon. PROBLEME GRAVE de sănătate pentru Ionuț „Jaguarul”: „Mă operez!”. Ce a pățit fostul concurent. Informații de NECREZUT Acuzaţii INCENDIARE! Orban către Toader: „Să recunoască public că a fost RECOMPENSAT!” Cum a început totul? Aud de anul 2014. „Ne-am întâlnit, ca să zic aşa, la jumătatea drumului”. Adică, a fost şi voin- ţa personalului medical de a se specializa la locul de muncă în ceva nou, cum se exprimă asistenta-şefă, Tamara Baciu, dar şi propunerea unei femei cu suflet mare din Buzău, Ionica Tarău, cea care de ani şi ani se luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi de auz şi vorbire.
