Din cuprinsul articolului
Scolioza: 5 lucruri pe care fiecare părinte ar trebui să le știe.
Scolioza este o afecțiune comună a coloanei vertebrale des întâlnită la adolescenți. Aproximativ 3 milioane de cazuri noi ale afecțiunii sunt diagnosticate numai în Statele Unite în fiecare an, majoritatea dintre ele identificate ca scolioză idiopatică – un tip de scolioză care se manifestă la copiii între 10 și 12 ani.
Mai jos, medicul Paul Sponseller, expert în ortopedie pediatrică și director al Diviziei Johns Hopkins de Chirurgie Ortopedică Pediatrică, oferă cinci lucruri despre scolioză pe care toți părinții ar trebui să le cunoască înainte de următorul examen medical al copilului lor.
Scolioza: 1. Diagnosticul precoce este cheia
Este important ca părinții să se asigure că copiii lor fac controale regulate, astfel încât afecțiuni precum scolioza să poată fi diagnosticate și gestionate din timp.
„Dacă scolioza poate fi diagnosticată înainte ca copilul să aibă un puseu de creștere,medicul poate determina un plan de tratament care împiedică formarea unei curbe mai mari în perioadele de creștere”, spune Sponseller, potrivit hopkinsmedicine.org/health.
Semnele comune ale scoliozei includ umerii sau șoldurile neuniforme, dar este, în general, o afecțiune nedureroasă care poate trece neobservată până la un examen de rutină sau fizic.
„Copiii în jurul vârstei de 10 până la 12 ani devin, de obicei, mai intimi. Iar părinții nu mai sunt implicați în activități precum baia sau îmbrăcatul, când altfel ar fi observat o schimbare.”
2. Majoritatea cazurilor de scolioză nu au o cauză cunoscută
Nu este vina părinților în cazul în care copilul este diagnosticat cu scolioză.
„Părinții tind să întrebe ce ar fi putut face pentru a preveni scolioza”, spune Sponseller, „dar scolioza este o boală foarte interesantă, deoarece în prezent nu există o cauză cunoscută sau o metodă de prevenție.”
De asemenea, este foarte frecvent ca părinții să întrebe dacă o postură proastă sau ghiozdanele grele ar fi putut cauza scolioza copilului lor. Deși aceste două lucruri pot fi asociate cu alte afecțiuni ale coloanei vertebrale și ale spatelui, ele nu provoacă scolioză.
3. Scolioza este moștenită
„Când părinții aud că scolioza se moștenește, ei spun adesea: „Dar nimeni din familia noastră nu o are”. Dar, în realitate, este probabil ca cineva să facă sau să fi făcut și a trecut neobservat pentru că a fost un caz foarte ușor, spune Sponseller.
Desigur, există și cazuri în care un copil este primul din familie care dezvoltă afecțiunea.
4. Doar un mic procent dintre pacienții cu scolioză necesită tratament
„Văd un număr de pacienți care presupun automat că vor avea nevoie de tratament pentru scolioza lor, dar doar un mic procent – aproximativ 30 la sută – necesită ortotip și un procent și mai mic – aproximativ 10 la sută – dintre pacienți necesită de fapt o intervenție chirurgicală”, asigură Sponseller.
Dacă copilul tău este diagnosticat cu scolioză, Sponseller spune să nu te sperii.
„Scolioza este o afecțiune foarte gestionabilă atunci când este diagnosticată precoce.”
Pentru copiii care sunt încă în creștere, poate fi folosită o orteză externă pentru trunchi pentru a preveni agravarea în continuare a scoliozei în timp ce copilul crește. Chiar și atunci când poartă un aparat dentar, majoritatea copiilor duc o viață normală și participă la aceleași activități ca și semenii lor.
Scolioza: 5. Operația, dacă este nevoie, are rezultate bune
Dacă copilul dvs. se dovedește a fi printre cei care necesită operație, Sponseller, care efectuează peste 150 de operații pe coloană pe an, îi sfătuiește pe părinți că, deși poate fi o decizie dificilă de luat în numele copilului dvs., este mai bine să îi operați mai devreme decât mai târziu.
Când se face devreme, intervenția chirurgicală tinde să fie mai simplă, deoarece mai puțină parte a coloanei vertebrale trebuie să fie fuzionată.
Poate mai important, spune el, este ca cel mic să aibă o sănătate generală bună și să aibă sprijinul familiei sale în timpul recuperării. Părinții ar trebui, de asemenea, să colaboreze cu școala copilului lor pentru a determina un plan pentru timpul pe care copilul îl va pierde în timpul recuperării – de obicei, una până la două luni.
